În toiul unui Florar (cum i se mai zice popular lunii mai), am uitat să ne bucurăm ochii și să ne fericim sufletul cu măreția, grandoarea și excepționalismul naturii, ridicat la rang de artă. Deși nopțile par a fi ale unei răciri globale, în ciuda onctuoasei propagande ecologiste, diminețile marilor orașe sunt parfumate de teii înfloriți, dar nu le simțim izma. Într-una din serile trecute, am căscat ochii la vernisajul expoziției a opt artiști, intitulată “Vitraliu în 8.” Dacă aș fi explicat producătorilor tv motivul real al neparticipării la o emisiune, m-ar fi strâns de gât. A trebuit să invoc sindromul oboselii de campanie, pentru a putea fi prezent la o inegalabilă seară de gală, într-o casă boierească de pe strada Plantelor din București, alături de opt artiști vizuali, cum tautologic li se spune mai nou.
Ne-am obișnuit să hulim mai mult și să ne bucurăm mai puțin! Să căutăm urâtul în peisaj, în loc de festinul regal al florilor.
Plasticurile ne-au asaltat viața. Nu mai vezi prin parcuri copii mirosind trandafirii, băieții fluierând în dungi de frunze sau fete mestecând stamine de salcâm.
Bucuria a ajuns o floare rară. Oare mai știm cum se obține fericirea din lucruri simple?
Graba nu măsoară cadența pașilor, cum răutatea nu inspiră imaginația.
Gadget-uri falsifică natura, așa cum imaginea unei pisici pe ecranul telefonului nu ține locul unui animal de casă.
Dacă iubești un suflețel, nu-i faci chip cioplit, cum zice Biblia, ci dai vieții o șansă, spre a împlini îndumnezeirea din om.
Câți mai știu că spiritul se hrănește altfel decât corpul? Știm unde e burgheria, dar nu știm unde e cea mai apropiată Galerie de artă. Trecem impasibili pe lângă mustața lui Dali din afișele bucureștene și nu avem idee despre inspiranta prietenie a marelui contemporan Radu Varia cu nebunaticului artist spaniol.
Lucrând în media, știu că arta nu face rating, ci doar kitch-ul. Maneaua vinde, nu dalta artistului. Câți dintre turiștii tot mai mulți care vin în Craiova, devenit un reper al mitologiei urbane, caută artistul din spatele miraculoaselor căsuțe de poveste? Edilul Olguța Vasilescu a avut tăria de a oficializa ritualul sculptării trunchiurilor moarte de arbori. Știe cineva povestea lui Gabi Rizea, drujbistul devenit artist la 40 de ani, autorul atâtor minunății din Parcul Romanescu?
Dând artei o șansă, primarul social-democrat a schimbat fața orașului, altădată ponosit și înecat în griuri comuniste.
Adulmecând locul grătarelor după miros și înghesuindu-se pe terasele cu halbe de bere, lumea uită de Noaptea Muzeelor.
Nu toți se încadrează în paradigma descrisă mai sus.
Simandicoșii plătesc prețuri pipărate pentru a vedea “Universul lui Dali,” expoziția din frumosul Palat Gabroveni din centrul Capitalei, dar nu fac diferența dintre copie și original. Șmecheria curatorului nu e deslușită de admiratori. Majoritatea pieselor expuse sunt produse de serie în atelier, aflate în colecții private. Nimeni nu întreabă personalul expoziției de ce n-au fost aduse picturile cu celebrele ceasuri topite? Dar elefanții cu picioare hiper-realiste, care au uimit new-york-ezii?
“Muzeul arată, dar şi ascunde. Caută cu migală, nu te grăbi! Un muzeu bun este cel în care omul revine,“ ne recomanda, în tinerețe, maestrul Horia Bernea. Nu mai vrem să revenim la coțcăria din Gabroveni.
În toamnă, Muzeul de artă din Timișoara a fost luat cu asalt de către români și străini, veniți din toate zările, pentru a vedea expozițiile Victor Brauner și Constantin Brâncuși. Supraveghetorii ne mărturiseau că vizitatorii preferau să-și facă selfie-uri cu celebrele opere, mai mult decât să înțeleagă discursul artei. Nepotul celebrei Madam Pogany, adus din Ungaria în scaun cu rotile, a plâns în hohote de admirație, văzând sculptura originală.
Vina este și a sistemului de învățământ, că nu-i învață pe micuți diferența dintre original și fals, dintre curiozitate și contemplare, dintre pasiune și extaz.
În fața unei opere de artă, un simplu exercițiu al visării e cea mai bună terapie anti-stres.
La Amphitheatro Art Club, am trăit nu doar clipe de contemplare, alături de Oana Bîrsan, Dana Simion, Ingrid Gheorghiulescu, Mioara Stoenică, Dragoș Neagoe, Andrei Stan, Marius Burhan, Sorin Teodorescu, ci și feeria dată de cromatica sinergică. Opt stiluri diferite au compus o simfonie. Meritul artistei Oana Bîrsan (care din frunze a făcut metafore ale vieții) în organizarea spectacolului a fost elogiat de aproape o sută de participanți la vernisaj.
Interesantă alegerea temei: vitraliul. Foarte popular între anii 1100 și 1500, compoziția de plumb armat și sticlă nu lăsa ochii de afară să vadă în interior, dar proiecta o interioară stare paradisiacă.
Vernisajul de pe strada Plantelor din București a fost un apel al coborâri în sine, înaintea asaltului cotidian de rutină către nicăieri.
Să dăm visării o șansă și artei – un loc în inimă!
VOCILE LUMII
“Cu toții am admirat măcar o dată în viață hipnoticul joc de lumini dat de un vitraliu scăldat în soare. Și totuși, frumusețea care ne-a uimit nu aparținea niciuneia dintre zecile de bucățele de sticlă colorată și nici măcar rafinatului ansamblu pe care ele îl conturează. Ea nu aparținea în întregime nici revărsării razelor de soare care, lovind un geam obișnuit, ar face trecătorul să-și ferească privirea. Adevărata minune se afla sub pleoapa noastră, cei care privind din unghiul potrivit, la momentul potrivit, asistam la înflorirea unui joc unic în timp și spațiu, care nu se va mai revela niciodată altei persoane, fiind perfect acordat la vibrația din acel moment a sufletelor noastre,” este mesajul Oanei Birsan, autoarea unei uluitoare colecții de frunze pastelate.
