Un OK al limbajului nonverbal. Știam că are fiul la studii în „Promised Land“. Nu se va mai întoarce. La fel ca Sara, fiica fostei mele vecine. S-a născut mult după ce am descoperit eu „Țara tuturor posibilităților“. Acum caută o universitate. A înțeles și ea, la fel ca mine, în urmă cu aproape trei decenii, că visul american e altceva decât din poveștile bunicilor.
Mama mea visa să ajungă în SUA. A văzut-o prin fotografiile trimise de mine și a înțeles-o prin povestirile mele de zi cu zi. Vorbeam zilnic la telefon. Din redacțiile în care aveam internship. Nu putea înțelege modul de organizare al societății și goana oamenilor după performanțe. Nici cum am reușit cu doar 20 de dolari să dau o petrecere cu vodcă și un curcan la microwave. Habar n-avea că prăjiturile ei erau mai bune decât cele din grocery. Că americanii trăiesc în poveste. O fac în fiecare zi.
I-am explicat o zi întreagă ce înseamnă Fifth Avenue. Locul în care se ciocnesc meteoriții lumii financiare. Cum e organizată justiția. Că nu au judecători, doar Curți cu juri.
Fiind profesoară de istorie, credea că SUA au biruit în Vietnam contra armatei de țărani comuniști a lui Ho Chi Minh. I-am explicat că a fost singura înfrângere din istoria militară a Jandarmului Lumii, numai că filmele pe care le vedeam noi pe casetele VHS cu luptători de elită în desișurile cu liane și cu capcane ale Saigonului erau acțiuni de răsturnare a imaginii. De compunere a unei impresii colective că SUA au biruit. Ani de zile, strategi militari, regizori, specialiști în comunicarea de masă au răsturnat o evidență. Înfrângerea în victorie. Poate fi numit arsenalul de luptă, nonviolent, de după războiul în care și-au pierdut viața aproape 60.000 de tineri americani.
La un Memorial Day, am stat o noapte întreagă la băut whisky din gamele cu o serie de infirmi de război. Le-am ascultat poveștile, precum un copil eliberat din landou. Eram ochi și urechi. Mărturiile lor sunau mai vii decât filmele cu Rambo. I-au întors spatele președintelui. Pe atunci, la Casa Albă era Bill Clinton. Îl acuzau că, tânăr fiind, nu a participat la războiul din Vietnam.
Cinci președinți, 58.000 de morți, zeci de mii de orfani. Câștigătorul n-a luat nimic. Unii s-au întors cu proteze, alții fără o mână, cu lipsă de ochi, dar cu o convingere fermă că ei au clădit forța militară a SUA de azi. N-aveam cum să-i contrazic, deși specialiștii militari de la Pentagon mă instruiseră în arta războiului. Ulterior, m-am dus să văd „Born on the Fourth of July / Născut pe 4 iulie“, film de referinţă despre consecințele nefaste ale războiului din Vietnam. Povestea începea într-o zi de 4 iulie, în timp ce Ron Kovic îşi sărbătorea ziua de naştere. Tânărul Kovic s-a înrolat în Marină. În orășelul său a devenit un adevărat erou. Era determinat să lupte împotriva comuniştilor din Vietnam. Din păcate, curând avea să afle cu propriile simțuri că există o mare diferenţă între luptătorul ideal şi experienţa războiului, că principiile de acasă nu te apără de asprimea războiului. Kovic și-a împușcat din greșeală un coleg. A intrat rapid în depresie. Avea să părăsească și el câmpul de luptă într-un cărucior. Retras la recuperare într-o tabără specială din Baja (California), Kovic își îneca amarul în alcool. Totuși, o serie de resurse nedetectabile la un anumit moment l-au împins asemenea unui resort înapoi spre viață. A devenit un activist antirăzboinic.
Lecția activismului am revăzut-o și interpretat-o de multe ori. De-abia acolo, în Washington, am înțeles prima dată că există un ceas al istoriei care ticăie, independent de voința ta, că tu nu ești decât un personaj într-un scenariu scris de alții.
Și totuși, America tuturor posibilităților mi s-a relevat altfel decât la Unchiul George al mamei mele, îmbarcat pe o navă în anii 1900 pentru a ajunge în „Țara tuturor posibilităților“. Visul generației lor era să facă o mie de dolari. Să se întoarcă acasă și să-și cumpere pământ. Mulți n-au reușit să-și facă mia promisă. Au rămas prin prerii cu dorul de casă. Nemărturisit celor rămași la vatră. Era în joc orgoliul unei generații. Unchiul George s-a întors acasă. A fost printre puținii care și-au luat inima-n dinți. Tot satul Moșnița l-a ocărât că s-a întors fără nevastă. Îi povestea mamei mele că nu-i pasă de vocea uliței. A învățat în SUA să se respecte pe sine. A colindat cinci continente. Mama mea dorea să-i meargă pe urme. N-a reușit. O boală nemiloasă a făcut-o să judece Lumea Promisă prin impresiile mele subiective.
N-am mers pentru mia de dolari. Doar pentru a învăța arta războiului de sine. Nimeni nu m-a instruit mai bine decât mama-America despre ce înseamnă să cazi, să te ridici, să sari peste ștachete, să-ți pui ținte tot mai înalte. Și iată-mă că alerg cu 26 de km pe oră! Atât am rămas cu gândul la performanță. America m-a învățat că cel mai mare obstacol în viață este frica de sine. Eliberează-te!, îmi șoptea îngerul. Dacă ar exista o Cupă Mondială a curajului și a împlinirii i-aș da numele de Great America.
Și acum îmi mai stăruie în minte figura unui homeless de pe Connecticut Avenue, venit răstit spre banca mea din parc: „Give me some bucks!“. Era impresionat de ținuta mea. Purtam pe atunci cămașă, sacou și cravată. Dar, pentru a economisi banii din bursă, mâncam la McDonald’s. I-am povestit că sunt mai sărac decât el. Really? I-am mărturisit despre drama comunismului. Că în regimul lui Ceaușescu erai închis dacă cerșeai, libertatea cuvântului era suprimată, puteai muri în închisori dacă criticai regimul. Foarte mirat, m-a întrebat de ce n-am protestat. Și i-am spus că protestele în lanțuri nu pot fi posibile. Crezându-mi sărăcia mea de poveste, a scos 20 de dolari să mi-i dea. L-am refuzat politicos, dar l-am salutat: No, Sire! A fi numit Sire e altceva decât domn.
America este măreață pentru că fiecare își poate scrie singur povestea de viață. Iubesc America, prin gândurile bunicilor care i-au așteptat pe eliberatori, dar și prin învățămintele pe care mi le-a dat pentru o întreagă viață. Dacă m-am eliberat de frică este pentru că odată în viață am avut șansa să învăț democrația altfel decât din cărțile lui Alexis de Tocqueville.
