Aceeaşi solicitare vine şi din interiorul partidului, dar nimeni cât de cât familiarizat cu măştile politicii nu se aşteaptă ca vreun fruntaş PSD – odată întrebat public – să declare altceva decât că liderul trebuie să candideze. Poate să fie din convingere, din servilism sau poate să fie o tactică.
Impresia este că dl Dragnea lasă în mod voit să crească presiunea (dacă nu chiar o instrumentează), cu scopul atât de a-şi îndatora partenerul de coaliţie, cât şi de a se victimiza, pentru ca, la momentul oportun, cu vocea tremurândă (dar nu chiar ca a dlui Stolojan), să facă anunţul cel mare – al desemnării candidatului comun în persoana dlui Tăriceanu. Mulţi ar fi şocaţi, dar – stând strâmb şi judecând drept – este singura soluţie cu sorţi de izbândă din această parte a eşichierului. În politică nu e loc de exaltare sau narcisism, ci de luciditate. La chemarea lui Dragnea – ceea ce implică şi tărie, şi inteligenţă politică – de a i se da votul lui Tăriceanu, poporul PSD e de aşteptat să i se supună – cât ar fi de deziluzionat de eschiva şefului, pe de o parte, şi, pe de alta, cât ar fi de îndoctrinat (sau poate tocmai de aceea!).
Raţiunile sunt multiple. Cea mai importantă este aritmetica. În turul al doilea, Dragnea nu mai are de unde să crească, în timp ce Tăriceanu poate să adune în plus procente semnificative. Ponta nu-i va da niciodată voturile Pro România, în schimb lui Tăriceanu sunt şanse mari să i le dea. (Ar fi cel puţin ciudat să i le dea cui l-a bătut în 2014.)
De partea cealaltă, unii liberali de la PNL stau în cumpănă dacă să-l mai voteze încă o dată pe dl Iohannis sau nu. N-ar bascula niciodată spre Dragnea, însă, singuri cu ei înşişi în cabina de vot, ar bascula în secret spre Tăriceanu, dornici ca politica PNL să înceapă să se facă la PNL, şi nu la Cotroceni. Cât despre partizanii dubletului USR+PLUS, precum cei ai PMP – nu se pune problema să se ducă nici spre Dragnea, nici spre Tăriceanu. UDMR, ca de obicei, va arbitra întrecerea, cu dividendele specifice de rigoare.
Pe dedesubt lucrurile sunt şi mai complicate. Intervin micile dezertări care – aglutinate – produc marile răsturnări. Este adevărat că electoratul PSD este foarte disciplinat şi se arată la vot când e chemat (mai ales cu atâţia primari în teritoriu), dar avalanşa de lupte intestine, disidenţe, răsturnări ale propriilor guverne, excluderi etc. a produs cicatrici adânci, chiar răni deschise. La prima mână, precaritatea prim-miniştrilor PSD se contabilizează la Dragnea. Remanierile numeroase – tot la el. Hemoragia de parlamentari (care dă bătaie de cap la trecerea legilor şi apă la moara UDMR) – tot la el. Schisma cu primarul Capitalei – tot la el. Şi mai sunt. Ca urmare, procente întregi – nu se ştie câte, inclusiv suporterii dnei Firea, care nu sunt puţini – îl urăsc suficient încât să producă surprize. Derobările poate nu ar fi fatale în ce priveşte accesul în turul al doilea, dar acolo – unde, într-adevăr, fiecare jumătate de procent va conta – ura fratricidă poate merge până la a vota cu adversarul. În schimb, dacă l-ar avea pe Tăriceanu în turul doi, defectorii PSD, oferindu-li-se o alternativă viabilă, l-ar vota cu două mâini.
Mai vin la socoteală abstinenţii şi nehotărâţii, dar dacă s-ar hotărî, e greu de presupus că ar merge la urne pentru dl Dragnea. În acelaşi timp, dacă, rejectat din lista europarlamentară, Crin Antonescu decide să intre în cursă – cu condiţia, desigur, de a-şi fi depăşit (auto)interdicţia de Bruxelles – atunci lucrurile se încurcă şi tot tabloul pe partea cealaltă de eşichier se răstoarnă, dar nici aşa dl Dragnea nu poate câştiga. Indiferent de cine intră în turul al doilea alături de preşedintele PSD, votul anti-Dragnea va fi majoritar. A nu se uita românii din Exil/Diaspora, care vor avea, de asemenea, un cuvânt de spus, în majoritate tot în defavoarea lui Dragnea.
Şi-atunci, la ce-ar servi orgoliul PSD, explicabil până la un punct, printre altele, prin sufragiul mare primit în 2016 (care, nota bene, nu a depăşit totuşi, în cifre absolute – potrivit BEC – 3,2 milioane de voturi)? Ar fi total contraproductiv, în situaţia dată, de a merge cu un candidat propriu, care mai mult decât o înfrângere finală n-are ce să obţină. În momentul în care se declară candidat, competiţia prezidenţială devine o formalitate: câştigătorul este stabilit – nu va fi în niciun caz dl Dragnea. În plus, cu acelaşi gest, şi-ar anticipa implicit şi sfârşitul carierei politice – întrucât cine pierde competiţia prezidenţială riscă să-şi rupă gâtul. Depinde şi de mărimea partidului care te azvârle din şa. Una e să călăreşti un bizon şi alta – un ponei. Căzăturile sunt diferite. Totuşi, manejul este mare şi nepătrunse sunt căile lui. S-au mai ridicat călăreţi din ţărână, dar rar.
Pe de altă parte, dl Tăriceanu, de unul singur – doar cu sprijinul ALDE – este improbabil să intre în turul doi, fiindcă partidul nu are capacitatea de a concura nici cu PSD, nici cu PNL. Dacă însă dna Firea – într-un gest de Jeanne d’Arc – trece la Pro România sau devine independentă şi – în oglinda sindromului Oprescu (perioada timpurie) – candidează, atunci PSD-ul s-ar putea de-a dreptul scinda şi, beneficiind de un bazin doar pe jumătate plin, dl Dragnea nici nu s-ar mai califica în turul doi. Şi dna Corina Creţu ar putea interveni în această cruciadă de stopare a lui Dragnea, smulgând şi ea procente tot de la PSD. Paradoxal, candidatura comună a lui Tăriceanu ar putea stopa tendinţele centrifuge din PSD, în timp ce candidatura separată a lui Dragnea le-ar accentua. Ce e mai bine – să ai candidat comun cu şanse sau să ai candidat propriu care pierde sigur?
Toată lumea aşteaptă europarlamentarele. În general, exerciţiul nu este edificator, fiind cotat drept cel mai absenteist scrutin. Dar anul acesta, dată fiind efervescenţa care bântuie, e posibil să avem o participare semnificativă. PSD va avea un scor mare, dar înşelător – procentul, în decembrie, va fi mai mic. Sunt de aşteptat şi diverse alianţe, tocmai pentru că unele partide-balama (citeşte: liderii lor scăpătaţi) sunt în pericol să nu prindă un loc la o masă în Grand-Place sau la parlamentarele din 2020. Contractate acum, alianţele sau fuziunile vor afecta, ca un buzdugan aruncat peste timp, prezidenţialele, adăugându-se şi ele – chiar şi cu jumătăţi de procent – bilanţului final. Vor mai apărea şi niscaiva iepuri, băgători de seamă şi clovni. Va fi spectacol.
În ultimă instanţă, scrutinul prezidenţial este mai mult despre candidaţi şi mai puţin despre partide. Dincolo de înregimentarea politică, cetăţeanul singur în cabina de vot este suveran. Primează percepţia lui personală asupra pretendentului, imaginea de care acesta se bucură – parţial care i s-a construit – în mentalul public. Nu degeaba, de la Kennedy încoace, alegerile se câştigă (şi se pierd) la televizor, decisiv fiind nu numai ce spui, ci şi cum spui. Tăriceanu are atuuri. Şi impune, şi transmite. Transmite în primul rând echilibru. După 30 de ani de experienţă acumulată în toate funcţiile de vârf, transmite profilul de om de Stat.
Faţă de dl Dragnea, care este un personaj ultra-demonizat, dl Tăriceanu nu cară în spinare un epos de malversaţiuni (care, din punctul de interes al mitologiei electorale, nici nu mai contează cât adevăr demonstrabil conţine) – gen comunist, ciuma roşie, Brazilia, Tel Drum şi altele asemenea. Asta este situaţia pe care trebuie s-o înţeleagă PSD.
Din lunga cazuistică a demonizărilor ultimilor ani (în Dreptul american se numeşte asasinare de caracter) şi a fabricării culoarelor de extragere la comandă, cităm, la întâmplare, execuţiile consilierului prezidenţial Scutaru, procurorului general Niţu, primarului Nichita de la Iaşi, primarului Gutău de la Râmnicu Vâlcea, judecătorului Greblă de la CCR, preşedintelui Autorităţii de Supraveghere Financiară – Ruşanu, chiar şi a dlui Orban de la PNL, găurit şi extras din cursa pentru Primăria Bucureştilor, apoi reşapat etc. Toate aceste cazuri – şi multe altele –, după felul cum au fost prezentate, la vremea lor, opiniei publice, puteai să juri că sunt autentice şi simţeai nevoia de a-i înfiera pe răufăcători. Şi totuşi, încet-încet, fiecare se demonstrează a fi fost un bluf. Cine manipulează, cine transformă într-un câmp de joc mentalul public românesc?
Oare, anul acesta, interesul naţional va fi lăsat totuşi să primeze, prin desfăşurarea unei competiţii democratice autentice, strict politice, fără interferenţe operative din nicio parte, al cărei rezultat să exprime doar voinţa majorităţii electoratului? Aferim.
