La Budapesta, tricolorul s-a înălțat pe cel mai înalt catarg la proba de 200 m liber a Campionatului Mondial de Natație. Juniorul, despre care am scris de mai multe ori, David Popovici, a luat “aurul” la competiția de seniori. De ce doar la sporturi individuale, românii urcă pe cele mai înalte podiumuri? V-ați gândit vreodată cum se poate îmbunătății coeficientul de fericire al unei națiuni?
Întrecerile sportive stârnesc adrenalina. Endorfinele, produse prin mișcare, cicatrizează rănile. Serotonina – hormonul fericirii – vindecă rănile și alungă disperările.
Există o multitudine de lucrări științifice în căutarea fericirii unei națiuni. Multe recomandă sportul ca “elixirul fericirii.”
Românii și-au pierdut stima de sine. Mulți sunt deprimați de condiția în care ne aflăm.
Astăzi, mai mult ca oricând, se discută despre hard-power, țări puternice și state nevoiașe. Mai puțin, despre soft-power.
Academii de performanță, nu corvete de paradă
E timpul să deschidem academiile de performanță, o cale sigură de vindecare a unui popor trecut prin moară și ciur. Nu ne costă mai mult de două miliarde de dolari. Cam cât am da pe o corvetă, care oricum nu ne face cu nimic mai puternici și mai fericiți.
Așa cum am prevăzut de anul trecut, David Popovici poate deveni un model pentru tânăra generație, decompensată și urgisită de povara hamburgerilor și orbită de touch-screen-urile care mai mult întunecă retina decât deschide ochii pentru performanță. Așa sunt gadget-urile setate. Algoritmii sunt puși să zăpăcească, să decerebreze, nu să hrănească naturelul simțitor.
În topul fericirii națiunilor lumii, România a urcat recent peste Italia și Spania, ajungând pe locul 28.
Ungaria este a treia țară, cea mai nefericită de pe glob. Viktor Oban a investit în trei sporturi principale, din bugetele publice și private, peste două miliarde de euro. Își propune, conform studiilor de specialitate, să bucure națiunea maghiară, ca să fie mai mândră decât este.
Recent, un coleg de liceu, ajuns în funcții înalte în stat, mi-a readus aminte că generații întregi visau să batem Ungaria în propriu-i bârlog. Iată că, singur, încă junior, David Popovici a împlinit visul atâtor generații. Nu doar pentru asta devine erou.
Specialiști ai lumii vorbesc despre tehnicile sale speciale de obținere a marii performanțe. I se prefigurează un viitor strălucit.
L-a lăsat în urmă pe uriașul Tom Dean, britanicul obișnuit al podiumurilor. S-a calificat și în semifinalele probei de 100 m liber.
David intră în Panthenon cu modestie socratică
Publicația Swimming World Magazine îi compară talentul cu cel performerilor lumii înotului: Michael Phelps sau Ian Thorpe.
Cu un timp de un minut, patruzeci și trei de secunde și douăzeci de milisecunde a ajuns în Top 5, cei mai rapizi înotători din istoria lumii. A realizat și un record mondial de juniori.
“Suntem doar oameni obișnuiți, care facem lucruri extraordinare,” a spus primul campion mondial din istoria înotului românesc.
Iată zicerea unui copil, atât de empatică, încât nicio agenție de PR din lume nu ar fi găsit un copyrighting mai eficient.
A fi campion e o virtute. A fi om e o temeincie. A fi modest e îndumnezeirea însăși.
Ministrul educației naționale, printre primii care i-au recompensat performanța
După obținerea performanței de la Olimpiada de anul trecut, tânărul David Popovici a fost premiat de Sorin Cîmpeanu, ministrul educației naționale. Sute de procurori din agenția indignaților au sărit la gâtul demnitarului că încearcă să obțină “foloase necuvenite,” prin asocierea cu tânărul laureat al celui mai înalt for sportiv al lumii.
Mare căutător al morții caprei vecinilor, frustratul n-are limite. N-a construit vreo casă, dar critică zidarii, zicând despre ei că sunt “nasoi.” N-a sădit un pom, dar e mare luptător pentru cauza de salvare a pădurilor. Nu știe să înoate, dar se dă balenă. Un depresiv, ridicat la rang de comite al regatului urii, ajunge voce importantă în ferma inorogilor. Și de aici întreaga ilaritate.
Rețelele de socializare au ridicat nimicul la statut de grandilocvență. Întreg gunoiul societății s-a ornat cu perlele porcilor. Reprezentanți ai clubului ostracizaților de soartă devin comentatori. Nu și-ar apăra nici mama, nici nevasta, de teamă să nu fie acuzați că sunt prea raționaliști.
Narcoticul performanței nu e praf pe nas
David Popovici poate fi un model pentru generația Zombi, pierdută în prafuri și injectată cu narcoticele progresismului tras pe nas, așa cum Marx și-a tras tatăl de urechi pentru că l-a botezat creștinește. Dar cine să-i îndrume pașii? Există vreun oengeu, orientat spre performanță? – mă întrebam anul trecut.
Nici nu are nevoie. Are părinți formidabili. Antrenori cu pasiune. Viața înainte. Admirația marilor campioni. Lumini catodice. Camere de luat vederi. Chestii obișnuite pentru marii campioni.
Într-un interviu publicitar (David Popovici este ambasador al Speranței în RoMâine, platforma de sănătate a României, lansată de MedLife) a explicat cum obține succesul. Muncește mai mult decât ceilalți. Și doarme, când prietenii lui bat cluburile. Dar asta nu-l face asocial. Are amici, care cu siguranță îi vor sărbători triumful, chiar dacă el, campionul mondial, se va duce la culcare și cu prilejul cinstirii majoratului.
A fi erou nu e o complezență a vieții. E o virtute. Iar virtutea nu e lozul cel mare. O cucerești sau o dai naibi de cutezanță.
Hai să deschidem academiile de produs serotonină! Românii merită să fie mai fericiți. David poate fi deja tutore.
VOCILE LUMII
As
Cotidian sportiv spaniol
“În finala de la 200 de metri, a înhățat aurul cu o gigantică mușcătură de rechin: 1:43.21. Popovici începe o nouă eră la Budapesta. Înotul lui nu are limite, parcă ar fi venit dintr-un viitor în care oamenii sunt amfibieni,” comentează As, cotidianul spaniol de sport, în articolul entuziast: „David Popovici deschide o nouă eră.”
Urmărește România Liberă pe Twitter, Facebook și Google News!
