Văzând ce suflu pasional pun șeful laburist Jeremy Corbyn și lidera conservatoare, Theresa May, în exprimarea adâncii fericiri față de familiile musulmane ce sărbătoresc Ramadanul, te poți întreba de ce aceiași politicieni reputați nu revarsă același entuziasm spre familiile creștine la Nașterea lui Hristos, de Crăciun, sau de ce nu își exprimă patosul prin îndemnuri fierbinți (cum văd că fac acum, la această sărbătoare musulmană) la principala sărbătoare creștină. Spun ei „Hristos a Înviat!” așa cum spun acum „Eid Mubarak”? Probabil că ar fi linșati mediatic de deontologi, precum și de toate organizațiile Corectitudinii Politice, s-ar porni jihadul diviziilor progresiste.
Vestul a ajuns în punctul în care se poate vorbi de postcreștinism. Iar cine se opune astăzi, în România, ridicării de biserici și catedrale, orei de religie, exprimării identității religioase a poporului va contempla ridicarea de minarete și își va vedea copiii duși cu școala la moschee, cum am văzut că se întâmplă azi în Olanda, ca să se roage („relaxeze”) pe covorașele ritualice.
Dacă videzi de spiritualitate o societate, invariabil alta îi va lua locul. Nu se vorbește despre câți occidentali trec astăzi la islam, iar în armata ISIS au fost prinși sau uciși mulți europeni convertiți. Nu veți găsi nimic în presa mainstream despre zecile de biserici din perioada victoriană care au fost demolate în Londra, făcând loc centrelor comerciale. Bisericile fiind deja pustii, au fost tratate ca un balast imobiliar de către speculatori, iar în locul lor se ridică malluri, noile temple ale consumerismului. Dacă nu sunt demolate, sunt transformate în moschei.
Mi se pare de o extraordinară luciditate declarația din toamna anului trecut a Muftiului României Iusuf Murat, care i-a uimit pe foarte mulți:
„Europa va trebui să rămână cu valorile creştine. O Uniune Europeană fără valorile spirituale este ca un copil la 13 ani abandonat de ambii părinţi. Din nefericire, la ora actuală se încearcă o îndepărtare de la valorile creştine. O societate fără credinţă este ca şi cum n-ar mai exista şi ar permite mult mai uşor radicalizarea imigranţilor. (…) Ne bucură că, la ora actuală, poporul român îşi practică valorile tradiţionale“.
Aceste cuvinte fac de rușine toată propaganda anticreștină care sufocă media românească aservită globalismului, ca și mediile revoluționare progresiste, de extremă stângă (deși mulți cred despre sine că ar aparține „dreptei“). Ca să continui paranteza, această confuzie de planuri a făcut să avem intelectuali creștini care au sprijinit-o pe fosta procuroare comunistă convertită la progresism, Monica Macovei, în edificarea unui partid, precum și să existe suficienți naivi din biserici, stimulați de „elitele Humanitas”, care să-și dea votul unei formațiuni extremiste, anticlericale, dospite în laboratoarele Soros cu concursul serviciilor – experimentul USR.
Evident că nu îmi propun să aduc vreun afront credincioșilor musulmani care au sărbătorit zilele trecute Eid al-Fitr, sfârşitul Ramadanului. Le respect credința, cunosc foarte bine jertfa comunității turco-tătare pentru realizarea idealurilor naționale ale țării pe care o prețuiesc. Am vecini musulmani, cu care sunt în cele mai cordiale relații; de la magazinul amicului sirian îmi fac cumpărături deseori. Deplor faptul că pe internet sunt prezentate bătăi de la un meci de fotbal ca fiind un protest musulman din Londra: manipularea publicului din partea unor extremiști nu face decât să răspândească artificial ura. Nu vreau să atrag atenția decât asupra faptului subliniat dintru început: vacuumarea spațiului societal de religiozitate, ridiculizarea credincioșilor de către o presă infestată ideologic, la rândul ei plină de jurnaliști cu pretenții ateist-civilizatoare; împingerea în cadru strict privat a manifestării credinței unui popor care se declară credincios; un președinte care consideră că apărarea normalității Familiei de către majoritatea creștină este apanajul unor „fanatici religioși”; faptul că deputatul Daniel Gheorghe (PNL) a fost pus pe lista neagră a Departamentului de Stat al SUA pentru declarația conform căreia „Biserica Ortodoxă este coloana vertebrală a națiunii române” – toată această presiune internă și externă nu poate să aibă ca rezultat în România decât lărgirea faliei dintre majoritatea tăcută, care își găsește reperul în prezența luminoasă a lui Hristos – Dumnezeu înomenit, cap al Bisericii în care poporul român și-a pus mereu nădejdea, tot timpul cât am fost vitregiți de valuri ale istoriei ce păreau că ne vor mătura, și o minoritate foarte vocală, care vrea să-și impună viziunea revoluționară asupra întregului popor credincios.
Despre rolul Bisericii Ortodoxe în istorie au scris marii istorici ai neamului, de la Nicolae Iorga, cel care a scris „Istoria Bisericii Româneşti”, tipărită pentru prima dată în 1908, trecând prin Vasile Pârvan, căruia i s-a propus, datorită calităţilor sale morale, ascetismului său şi apropierii de Biserică, să intre în rândurile clerului şi să devină mitropolit primat, până azi, la Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, cel care aduce permanent izvoarele istorice, inclusiv cronicile medievale maghiare, în circumscrierea rolului Bisericii Ortodoxe pentru românii ce s-au aflat sub secole de ocupație, care au însemnat iobăgie și lipsa oricăror drepturi politice în Transilvania.
Cele mai sintetice cuvinte în favoarea rolului Bisericii în spiritualitate, ethos și identitate în Țările Românești aparțin celui care a împlinit total cultura română, Mihai Eminescu: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre (în Transilvania – n.n.). Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e” (articolul „Liber-cugetător, liberă-cugetare” din „Timpul”, 2 februarie 1879, reprodus în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187). Chiar dacă forța clișeului propagandistic secularist este potențată enorm astăzi prin mass-media, ideologii globalismului dorind să creeze (ca toate tiraniile modernității, de la nazism la comunism) un Om Nou lipsit de orice identitate spirituală, e bine să aducem la lumină ceea ce ne definește ca popor, tocmai ca să nu ni se usuce rădăcinile prin incultură, atunci când nu ne sunt tăiate de-a dreptul prin intoxicări manipulatoare. Combaterea în spirit revoluționar-progresist a Bisericii nu ne face niciun serviciu nouă, ca națiune, ba dimpotrivă, aceasta duce la pierderea coeziunii identitare, la dereglarea echilibrului și a păcii sociale, la extinderea manifestării fenomenelor totalitare și la o capacitate redusă de discernământ a persoanei. Situaţie care se reflectă în conformismul omului modern, căruia, dacă i se estompează tradiția și instinctele de supraviețuire în Istorie, poate fi modelat pe orice profil, ca o pastă colorată pe denivelările unei gropi.
Faptul că avem deontologi și oameni politici care atacă continuu identitatea creștină românească în context european, iar șeful cultului musulman atrage atenția asupra pericolului teribil al pierderii substanței identitare creştine în Occident – „O societate fără credinţă este ca şi cum n-ar mai exista” – arată fără tăgadă că însăși Tradiția (în sens mai larg, guenonist) ne conferă un statut de reflexivitate care scutește persoana umană de imbecilizare și fanatism. Gestul politicienilor britanici de a saluta sărbătorile emigranților și de a trece sub tăcere marile praznice creștine, ca și faptul că în „biserica” anglicană sunt permise „hirotonii” ale transgenderilor și homosexualilor, că o femeie a fost ridicată la rang de episcop, că sunt cazuri, ca acela al micuțului Alfie, în care un activist LGBT, care este judecător, nu a permis părinților să-l mute în alt spital, condamnându-l la „o moarte demnă”, nu pot să ne ducă cu gândul decât la o paralelă cu zilele în care gloria Imperiului Roman de Apus se surpa nu atât sub loviturile date de invadatori, ci sub asaltul propriilor vicii. Despre aceasta ne-a lăsat mărturie, ca martor ocular, Salvianus, scriitor bisericesc și preot din secolul al V-lea, care observa faptul paradoxal că barbarii (vandalii) au reintrodus ordinea morală într-o societate care avea instituții puternice, dar se afla în degringoladă morală: „Aceştia, intrând în oraşe foarte bogate (…), au respins în general corupţia moravurilor şi se folosesc de cele bune, ferindu-se de primejdia celor rele. Pentru lauda acestora sunt de ajuns cele spuse și nu mai e nevoie de spus altele. Ei au respins necurăţiile bărbaţilor (homosexualitatea – n.n.), ba, mai mult, au respins şi pe ale femeilor, s-au ferit cu groază de localuri de desfrânare şi de case de toleranţă, au evitat cu scârbă legăturile şi împerecherile cu femei uşoare. Oare poate părea de crezut cuiva că romanii au admis acestea, iar barbarii s-au îngrozit de ele?“.
Cine nu are memoria istoriei riscă să o repete!
