Aici sunt mormintele lui Carol I și Ferdinand I, ale reginelor lor, al lui Carol al II-lea, ale cărui oseminte au fost aduse de la Estoril în 2003.
Aceasta este Mănăstirea Meșterului Manole. Undeva, în apropiere, e fântâna cu apa izvorului ce a țâșnit după ce zborul cu aripi de șindrilă s-a frânt. Curtea de Argeș e un oraș mic și cochet.
Orășelul e la 150 de kilometri de București. Treci de Pitești pe autostradă, apoi o iei la dreapta. Am mers cu radioul pornit, am încercat să aflu informații despre trafic. Dar știrile spuneau povestea Regelui Mihai, descriau ceremoniile de la București, apoi informau despre Trenul Regal, despre reprezentanții Caselor Regale de peste hotare. N-am putut afla dacă e aglomerat drumul spre Curtea de Argeș. Poate dacă s-ar fi spus că este, mulți ar fi renunțat. Poate a fost mai bine așa.
N-a fost trafic intens, am ajuns bine. Un tânăr m-a îndrumat spre parcarea de la stadion. „Nu sunt locuri libere în centru, e plin peste tot“, mi-a spus. Am lăsat mașina în dreptul unui mic patinoar. Câțiva copii se distrau pe gheață.
Cerul era mohorât. Dar nu era frig. Am intrat să beau un ceai într-un local care avea o aripă deschisă spre stradă și se putea fuma. La un televizor, într-un salon, priveam, printr-un geam de sticlă, imagini din București, apoi din Gara Regală Băneasa. În spatele meu, un alt televizor, setat pe un canal de muzică disco. Am rugat chelnerița să schimbe canalul. Mai întâi mi-a spus că politica localului era să nu transmită aceleași programe. Doi localnici, am aflat că sunt de la centrala electrică de la Vidraru, au spus și ei: „E doliu“. Fata a schimbat programul.
„Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea.“ Citatul acesta apare frecvent pe micul ecran din salonul din fața mea. Mă gândesc la cuvinte, apoi mă gândesc că tot la 16 decembrie, dar în 1989, a început Revoluția. E de păstrat în memorie această dată. Umplu din nou ceașca, aprind o țigară și citesc știri pe telefonul mobil. Istoria ignorată până acum erupe pe toate website-urile. Pe Facebook sunt postate opinii de tot soiul, dar cele mai multe texte sunt încărcate de tristețe. Găsesc însă și multe judecăți de valoare, comentarii urâte despre Rege și familia Majestății Sale, sau îndemnuri războinice la luptă ale unor inși care au lipsit de la orele de istorie. O pagină de Facebook a preluat un citat al Majestății Sale și l-a făcut slogan de miting pentru duminică.
Identitate și demnitate. Cuvinte tari, le pătrunzi greu, cu răbdare și înțelepciune. Fără ură și fără furie. „Poate că, în aceste trei zile, aprinzând o lumânare sau reținându-ne un zâmbet nepotrivit, vom regăsi, fiecare în sufletul său și în felul său, acea fărâmă de demnitate proprie pe care zi de zi o acoperim cu necazuri și nemulțumiri. Un gând bun către Regele Mihai I, al tuturor românilor, este un gând bun pentru țară“, a scris neurochirurgul Alexandru Vlad Ciurea în „România liberă“.
Mai întâi, Curtea de Argeș s-a revărsat către gară. Am pornit către biserică, dar oamenii mergeau în sens opus. Femei și bărbați de toate vârstele, îmbrăcați îngrijit și cu flori albe în mâini. „Mai întâi mergem la gară“, mi-a spus un domn cu vocea tremurândă. Se vedeau gulerul alb al cămășii și cravata sub paltonul negru. Ducea un buchet de crizanteme. Cerul se făcea tot mai plumburiu.
Mii de oameni așteptau în tăcere. Poliția desenase clar traseul, oamenii erau pe trotuare. Mulți. Nu știu câți au fost, dar trotuarele erau pline. Neobișnuită era tăcerea. Vorbeau între ei, dar cu voce scăzută. Când un telefon suna mai strident, omul răspundea repede și ușor jenat pentru că tulburase liniștea așteptării.
Era așteptarea ultimei întâlniri. Prima mea întâlnire avusese loc la Putna, în 1992. Un moment magic. Eram jurnalist la „România liberă“ și am scris despre asta atunci. Și am scris din nou de Paște, anul acesta: „Slujba de Înviere a fost unul dintre acele momente magice de care ai parte o singură dată în viață. Acolo, între Ștefan cel Mare și Regele Mihai, printre mii de români, în noaptea aceea specială, eram inundați de bucurie“.
Așteptarea a durat câteva ore. Trotuarele s-au umplut și mai mult. O gardă de soldați în uniforme din primul și din cel de-al doilea mare război se aliniase în fața bisericii.
Un autobuz cu membri ai familiilor regale din lume a parcat vreme de zece minute în față. Demni și gravi, subțiri parcă, regii și reginele, prinții și principesele au intrat în curte. Din când în când, un cor bărbătesc se auzea în stradă. „Hristos a Înviat din morți!“ Apoi „Doamne, miluiește!“, Rugăciunea mângâia strada.
Brusc, un freamăt a scuturat mulțimea. „Vine!“, se auzeau glasuri aproape șoptite. Mai întâi a trecut mașina în care era Coroana de Oțel. Apoi cea în care era Regele. A durat puțin. Am deschis ochii larg, fără să clipesc. Am încercat să văd cât mai mult ca să-mi amintesc bine această ultimă întâlnire de la Curtea de Argeș.
„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!“ Pe drumul spre casă a început să plouă mărunt. Ca plânsul înăbușit al unui bărbat cu ochii larg deschiși și mâinile încleștate pe volan.
Acest comentariu a apărut pe portalul Dezacorduri.ro
