Constituţia prevede la articolul 80 că preşedintele este garantul unităţii naţionale. La punctul 2 din acest articol, i se precizează atribuţiile: “veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Klaus Iohannis nu mai este garantul unităţii naţionale. El nu-şi mai exercită funcţia de mediere între stat şi societate.
Cum se traduce mesajul adresat de Klaus Werner Iohannis românilor?
Prin apelul la societatea civilă – de a continua lupta – s-a pus într-o postură războinică. Vrea cu orice preţ încăierarea instituţiilor de forţă, ceea ce nu poate duce decât la un război civil. A pus Parchetul General pe Jandarmerie, fără a avea mandat constituţional să dea indicaţii magistraţilor. Un preşedinte democratic nu asmute procurorii contra organelor de ordine. Nici nu conduce o ţară prin instituţiile de forţă.
Prin apelul adresat partidelor de opoziţie de a opri “abuzurile actualei majorităţi” se descalifică din funcţia de mediator şi preia steagul de luptă al opoziţiei contra Guvernului. În Norma fundamentală se scrie că preşedintele nu poate face parte din niciun partid politic.
Apelul către societatea civilă poate fi citit în altă cheie: apelul către societatea în civil, acea societate acoperită şi trasă de aţe de şefii serviciilor secrete.
Peste toate acestea intră brutal în bucătăria partidului majoritar, unde dictează meniul şi invitaţii, fără a fi invitat să-şi exprime părerea.
Are o poftă demonică de a răpune orice îi stă în cale.
Având în spate un puternic aparat al instituţiilor de forţă, o securitate supradimensionată, o opoziţie de tip pudel la picioarele sale, magistraţi controlaţi de sistem, o masă dezorientată cu un limbaj trivial pe post de baros social, gata să asasineze prin tsunami de cuvinte, o presă obedientă şi controlată prin pădurea de la Băneasa, servită pe whatsapp, un mecanism de propagandă bine rulat şi turat, ca o maşină germană de război, lideri de partide controlaţi prin dosare, căzuţi pe înregistrări, Klaus Iohannis pare a fi Uraganul „Werner in Aktion”.
Vrea şi poate să-şi impună “guvernul meu”. Dar îi mai trebuie un mort sau o divizie care să trădeze din Ministerul de Interne. Printre rânduri, orice amărăştean putea pricepe unde bate cel care tocmai îşi pierduse aura medierii şi duhul împăcării.
Pare a fi disperat că nu reuşeşte în plan politic. În orice democraţie consolidată, guvernul cade la o moţiune de cenzură, nu la berbecii de trosnit în porţile guvernului.
Pare dispus să stârnească de-a dreptul un război civil între instituţii şi apoi cu societatea neaservită numai pentru a mai câştiga un mandat.
Observatorii au spus în repetate rânduri că Iohannis nu se reprezintă doar pe sine. În spatele său se află concerne de interese şi de ambiţii economice. Vrea totul pentru el pentru a putea fi oficiantul care serveşte ştabii europeni. Nu suportă ideea ca laurii Preşedinţiei UE să-i împartă cu Viorica Dăncilă. Ambiţiile sale sunt mari. De aceea, se va aşeza cu toată forţa pe puntea oricărui crucişător sau va îmbrăca zale de luptă, doar, doar îşi va împlini misiunea: divizarea totală a societăţii româneşti şi predarea la cheie a României celor care vor pe degeaba resursele minerale.
Poate v-aţi întrebat, între un click şi un oftat, de ce niciuna dintre U.M.-urile de presă nu scoate o vorbă despre negocierile pe care statul român ar trebui să le aibă cu petroliştii pentru gazul din Marea Neagră.
Preşedintele vede abuz într-un spray de ţânţari, dar nu mai vede pădurea rasă, tunsă şi frezată de Holzindustrie Schweighofer. În tot mandatul său le-a făcut pe plac industriaşilor austrieci. Sunt de notorietate vizitele dese ale ambasadorului Austriei la Cotroceni şi prietenia sa cu consulul german de la Sibiu.
Poate ar trebui să-l înţelegem. Nici lui nu îi e uşor. Magistraţii pot oricând redeschide dosarul cu casa din Mihai Eminescu, luată de soţie prin acte false. Să ne gândim puţin că vocea lui hotărâtă e doar o flaşnetă a sistemului care a înrobit ţara, dând-o pe tavă noilor stăpâni.
Dar să privim nervozitatea – de tip Indignado – a preşedintelui şi dintr-un alt unghi de vedere.
Orice studiu cantitativ şi calitativ pe segmentul celor nemulţumiţi de partidele tradiţionale, grupaţi sub steagurile neomarxiste şi purtând în public învăţămintele Şcolii de la Frankfurt, cu o capacitate distructivă de tip turbion, azi îi vezi şi mâine dispar, demonstrează că un candidat pe acest tronson al indignaţilor nu poate trece linia de sosire în cursa electorală.
Să fie dinadins sfătuit şi otrăvit cu mere viermănoase doar pentru a face culoar altui ales al sistemului?
E ştiut faptul că serviciile secrete joacă mereu la două capete. În 2014, şeful SRI, Liviu Maior, mergea pe mâna lui Victor Ponta, iar Florian Coldea pe cea a lui Iohannis. Băieţii câştigă mereu. Pentru că merg blind sau serviţi la două capete.
Şi dacă “alesul” e macronistul odihnit pe turnantă, cel mai ilustru asistat social european, Dacian Cioloş?
Dacă e să luăm în serios postarea de ieri a lui Liviu Iolu, fostul purtător de cuvânt al premierului tehnocrat, potrivit căreia preşedintele – înainte de a da soluţii – ar trebui să folosească o soluţie cu factor 50 de protecţie solară, ne-am putea gândi că acesta e semnalul începutului războiului în trei: Iohannis-Cioloş-Dragnea,cu staţia finală Tăriceanu – peron pe partea dreaptă?
