Lista de pierzători de pe urma crizei economice dramatice declanșată de epidemia de coronavirus este lungă, înfricoșătoare. Există și un câștigător. Unul singur! Are un nume precis: capitalul financiar, segmentul probabil dominant al capitalului dintotdeauna și oricum din ultimul secol și în fața căruia frații săi – capitalul industrial și capitalul comercial – tremură de le sar capacele! Guvernat de reguli necapitaliste și protejat de acestea, capitalul financiar este câștigătorul de serviciu al oricărei crize și este, poate nu întâmplător, și câștigător singular al prezentei crize. Într-atât, încât se naște și întrebarea dacă nu cumva este și organizator al ei, cu toată mascarada de măști, infecționiști, termometre, izolări sociale, țintuiri în casă și altele asemenea. Cum lucrurile nu sunt însă clare sau destul de clare în această privință, articolul de față eludează supozițiile în chestiune și nu se ocupă decât de un lucru real, concret și palpabil: cum capitalul financiar, în rolul de beneficiar de pe urma crizei provocate de pandemie, va îngenunchea minunat și încântător pe toată lumea! Cei mai mulți nu vor avea ce face, ba vor fi puși să scheaune pentru a-și trâmbița plăcerea îngenuncherii, iar nemulțumiții care vor și putea vor pune mâna pe arme! Fiecare pe armele de care este în stare! Un război de toată frumusețea este perfect posibil!
Programele guvernamentale pentru înfruntarea teribilei crize economice declanșată de epidemia de coronavirus – mai precis de strategia de blocare a economiei și de izolare socială adoptată împotriva epidemiei – costă imens. Și nu se știe cu ce rezultate se vor solda! Costurile însă – este singurul lucru care se știe sigur! – sunt uriașe. Bani pentru acestea nu există la dispoziția guvernelor, indiferent care ar fi acestea! Ei nu pot proveni decât din trei surse. Una este majorarea taxelor, pe care guvernele, indiferent care ar fi acestea, vor încerca cu disperare s-o evite, deși până la urmă nu va fi posibil și austeritatea se va instala în diferite proporții, dar – iarăși sigur – pe perioade îndelungi. A doua sursă o constituie printările de bani, care nu pot fi practicate fără limite și ale căror consecințe pe termen lung sunt mai mult decât cert inflaționiste, urmând a deveni componenta principală a viitoarei austerități. În acest domeniu, Occidentul dezvoltat este privilegiat. De ani buni, este confruntat cu dobânzi negative și printarea de bani va fi practicată la greu, chiar și în ideea că astfel va fi resuscitată o inflație care este de fapt așteptată pentru a combate dobânzile negative.
Adevăratul privilegiu aparține în domeniu câtorva puțini ale căror monede joacă rol de mijloace de plată cu recunoaștere internațională. Este cazul în parte al câtorva în frunte cu Germania aflați în spatele emiterii euro, dar mai ales al Statelor Unite care au ștate vechi în printarea de bani fără costuri. Grație privilegiilor dolarului ca monedă internațională de plată, America este singura țară din lume care-și poate finanța deficitele (bugetar sau de comerț exterior) cu propria monedă.
A treia sursă este cea mai substanțială și la care se va apela masiv, aproape debordant: împrumuturile! De la cine? De la structurile financiare din centrele internaționale de putere.
Marele furnizor de împrumuturi, respectiv capitalul financiar din centrele de putere în frunte cu Statele Unite, va fi și marele câștigător, singurul, al crizei economice generată de coronavirus. Este vorba de așa-numitele „piețe financiare” sau mai pe scurt „piețele”.
Acestea există ca moștenire 100% a colonialismului clasic. Să-i avem în vizor pe posesorii privaţi ai circa 80-90.000 miliarde dolari, mai mult decât PIB-urile laolaltă ale tuturor statelor lumii. Sunt bani acumulaţi, pe de o parte, din exploatarea colonială de sute de ani a periferiilor (și care, în urma celui de-al doilea război mondial, s-au concentrat îndeosebi în SUA), şi, pe de altă parte, din excedentul sistematic de capital al ţărilor dezvoltate, unde, în mod obiectiv, la venituri înalte, investiţiile nu pot absorbi toată economisirea (consecință, în ultimă instanță, tot a împărțirii dezvoltați/subdezvoltați, care s-a creionat și definitivat în perioada colonialismului clasic).
Banii aceştia sunt valorificaţi prin împrumutarea lor altora. Aceşti alţii sunt state şi năpăstuiţi de pretutindeni. Împrumutarea lor urmează reguli stricte şi incredibile, menite fiind să îngenuncheze debitorii şi să asigure prosperitatea creditorilor. Reguli care au fost stabilite şi perfecţionate de către creditori! Aceștia s-au erijat şi apoi legitimat ca reprezentând „pieţele“ însele, transformate nu doar în furnizori de fonduri, dar şi în arbitri, după preceptul „ei centrează, ei dau cu capul şi, dacă nu nimeresc poarta, tot ei dictează penaltiurile“ împotriva debitorilor. Regula de aur: ei, „pieţele“!, nu dau faliment! Debitorii pot da faliment, dar creditorii financiari nu! Nici chiar odată cu debitorii!
Din punctul de vedere al capitalismului, este o regulă inimaginabilă, căci este complet necapitalistă! Dacă un capital este angrenat într-o afacere industrială sau comercială şi afacerea nu merge, dă faliment! Dacă un capital este angrenat într-o afacere financiară şi aceasta eşuează, nu este lăsat să dea faliment! Cum este posibil aşa ceva?!
Dacă afacerea este una bancară, chiar dacă aceasta este falimentară, banca este salvată, cu atât mai abitir cu cât este mai mare, invocându-se „riscurile sistemice“. De aici şi enormitatea anticapitalistă „too big to fail“ (prea mare ca să falimenteze). Cine o salvează?! Păi, statele, adică salariaţii, pensionarii, contribuabilii!
Dacă statele ajung în faliment şi, indirect, nu mai pot salva bănci falimentare nici chiar prin masive programe de austeritate, sau, direct, nu-i mai pot plăti pe privaţii care au achiziţionat titluri de stat, atunci sunt chemate alte state să-i compenseze pe privaţii care se dau drept „pieţele“! Feriţi de falimentări şi de pierderi, nici chiar când propriii debitori cad şi ar urma în mod normal să-i tragă după ei în groapă pe creditori, aceştia din urmă, care se dau că reprezintă „pieţele“, îşi pot permite orice lăcomie, orice samavolnicie, orice speculaţie, adică pot face orice ravagii, căci ştiu că vin alţii să acopere distrugerile!
Puse să preia ravagiile făcute de „pieţe“, multe state chiar dezvoltate au ajuns în prag de faliment. Făcând-o prin îndatorare chiar faţă de „pieţe“, sunt în aşa-numita criză a datoriilor suverane. Iar „pieţele“, erijate în arbitri, le stau la pândă în spate. Prin agenturile lor – aşa-zisele agenţii de rating – admonestează statele, le scumpesc creditele contractate în continuare, făcând astfel presiuni ca acestea să-şi recupereze îndatorarea pe seama contribuabililor, prin programe de austeritate, în aşa fel încât să plătească tot năpăstuiţii şi nimic creditorii privaţi erijaţi în „pieţe“!
Se conturează lesne consecințele noului val, absolut apocaliptic, de cereri de împrumuturi care se îndreaptă spre piețele financiare în contextul actual. Dobânzile negative vor fi probabil spulberate, căci cererea și oferta vor fi răsturnate față de acum de apelurile uriașe la împrumuturi. Împrumutătorii principali, adică statele, vor intra, unul după altul, în criza datoriilor suverane, iar periferiile vor ajunge în sapă de lemn! Rambursarea de către acestea a împrumuturilor contractate va deveni curând componenta precumpănitoare a transferurilor, mult înăsprite față de trecut, dinspre periferii spre centrele de putere, în cadrul minunatului colonialism contemporan, o boală mult mai puternică și eficientă decât coronavirusul și care rămâne adevăratul rasism intangibil și nerenegat al zilelor noastre.
