Ultima finală de la Wimbledon, dintre Novak Đoković (36 de ani) și Carlos Alcaraz (20 ani), ne-a făcut să aprofundăm povestea fără sfârșit a celui mai nobil sport din lume. Puștiul minune al sportului alb a oprit ascensiunea – no limits – a Serbinatoului spre cele mai înalte performanțe din istoria tenisului.
Aproape cinci ore de joc, între agonie și extaz, l-au dat câștigător, în cele din urmă, pe Ciupilă Alcaraz, tânărul de douăzeci de ani, Numărul 1 mondial în clasamentul ATP.
Puștiul spaniol s-a impus în cinci seturi în faţa sârbului Novak Đoković (nr 2 ATP), scor 1-6, 7-6 (6), 6-1, 3-6, 6-4.
citește și: Mîșkinii și cecikovii au cucerit Primăria Kievului. Se închide “ștrandul” Lacul Lebedelor!
Londonezii de pe Arena Wimbledon au ținut cu Alcaraz
Deși neînvins pe gazonul Wimbledonului de 31 de partide, publicul londonez i-a fost ostil lui Nole, “creștinul ortodox din Balcani,” aproape tot meciul. La finala de pe tabloul masculin, în tribunele Arenei Centrale, mari celebrități ale lumii, de la Prințul William, Kate Middleton și copiii lor, la Daniel Craig, Guy Ritchie, Regele Felipe al Spaniei și Brad Pitt au ținut pumnii strânși noului copil teribil al tenisului: Carlos.
Prințul George și Prințesa Charlotte, copilașii îndrăgiți ai cuplului Wiliams și Kate, au fost în centrul atenției și au devenit virali prin ipostazele în care au fost surprinși în tribună.
Nu doar aceștia, ci și copiii lui Nole au fost urmăriți permanent de camerele televiziunii.
A fost un regal fără egal al celui mai domnesc sport din istorie. Poate că am fost martori, alături de milioane de fani ai tenisului, la cea mai spectaculoasă partidă de tenis din ultimii patruzeci de ani.
Urmărind partida și fiind sentimental alături de Nole, ne-am amintit de emoțiile similare ale finalei Turneului Wimbledon din 1972, dintre Stan Smith și Ilie Năstase, scor 4–6, 6–3, 6–3, 4–6, 7–5.
Au trecut peste noi anii și au coborât durerile lombare, de ne-am cutremurat la șpagatul de duminică a lui Carlos.
Mi-am adus aminte cum am terminat examenul de treaptă, pentru a ajunge în Arena din Parcul Roselor din Timișoara, la meciul dintre Guilermo Vilas și Florin Săgârceanu: 4-6, 4-6, 6-3, 1-6. Încă de atunci, visam să văd o finală de Wimbledon (n-am reușit decât o semifinală de US Open, la Flushing Meadows).
Nu toți pământenii au darul dumnezeiesc al visului.
Puștiul minune își justifică poziția de Numărul 1 mondial
Ciupilă Carlos își justifică poziția de Numărul 1 mondial. Are nu doar vână, nerv și forță, ci și o mare putere de adaptabilitate la context. Forță și imaginație, putere de sine și o constituție demnă de un campion mondial.
Firește, am ținut pumnii strânși pentru Nole, în dezacord cu marele public, solidar mai mereu cu cei mai tineri.
S-a prăbușit duminică steaua norocoasă a Serbinatorului? A obosit după vârsta de 36 de ani, asta e întrebarea care ne frământă, pe noi, care l-am vrea nemuritor.
Greșelile tehnice, nervozitatea extremă (și-a rupt racheta de stâlpul fileului), plânsul de mânie din final ne fac să ne gândim la apusul unei mari cariere, dar nu e așa.
Toți care urmărim tenisul știm că orice sportiv are perioade mai faste și mai nefaste. Duminică, Nole s-a precipitat. Credea că-l învinge rapid pe tânărul spaniol. Posibil să-i fi nesocotit puterea și ambiția. Cert este că titanul nu a ruginit, dar psihologic, a fost învins de un jucător stabil emoțional.
Ciupilă a făcut senzație
Să lovești mingea cu nouăzeci de mile, fiind în aer cu ambele picioare, să ai curajul să-l plimbi pe Đoković pe toată partea lui de carpetă, pe alocuri fără iarbă, să pui mingile la milimetri după fileu, întâmplare sau o îndelungată pregătire?
Poate că ambiția celui care n-avea să piardă decât Nr 1 mondial l-a făcut să-și tureze nervii și mușchii la limite neobișnuite.
Ciupilă Carlos, cum l-am alintat prietenilor, a făcut senzație. Nu că Nole e terminat, copilul spaniol a împrumutat ceva din viziunea lui Hannibal, când a dus elefanții din fosta Iberie, să cucerească Roma eternă.
La final, Nole l-a felicitat pe micuțul temerar pentru isprava sa. A îndrăznit să provoace marea redută a unei uriașe stele, făcându-l pe marele campion să lăcrimeze de nervi, în final, când s-a adresat lui Ștefan, fiul său, aflat în tribune. Carlos nu i-a întors gratitudinea. În schimb, a spus un lucru emoționant, “m-am născut cu tine campion.”
Să urmărești un titan și să crezi de mic în șansa de a-l învinge, iată măreția ființei umane. Nicio inteligență artificială nu va putea organiza vreodată visul cu temei.
Nole, o stea care apune?
Partida dintre Nole și Carlos, între generația de ieri și cea de mâine, ne face să credem că sportul rămâne singura competiție onestă din lume, unde trișorii și farsorii marilor războaie ar fi rapid “dați la râme” pentru acțiunile lor mișelești.
Trebuie să-i mulțumim lui Nole că un sfert de secol a ținut aprins spiritul balcanic și ne-a mărturisit în fața lumii! Prin el – și noi, românii – ne-am simțit mai puternici.
Editorialul nu e un requiem pentru Serbinator, ci o simplă închinare la Zeul tenisului, care ne ține ocupați în zilele marilor finale.
Nole, fii tare! Spune-le, Carlos, celor care îl nesocotesc pe Atotputernic, că doar Dumnezeu împlinește visurile copilăriei.
Vocile lumii
Gazeta sporturilor
Carlos Alcaraz
„E ceva la care am visat de când eram un copil, să fiu numărul unu în lume, să fiu campion de Mare Șlem. E ceva pentru care am muncit foarte, foarte mult”, a spus Carlos Alcaraz, inundat de emoții, la festivitatea de premiere de la US Open, potrivit GSP.
