Întrebarea din titlu este pe buzele tuturor. Pe cine vrea Hegemonul? Cum sunt așezate astrele în constelația europeană? Cui întinde pătura magică establishment-ul de la Bruxelles? Sunt întrebări prostești. Niciun candidat nu poate fi turbo-propulsat de mecanismele occidentale de putere, fără a avea o combustie internă. Mai pe șleau, o anumită recunoaștere națională trebuie validată de analiza variabilelor dependente și independente.
Alegerile prezidențiale nu sunt concursuri de frumusețe, nici de înțelepciune, ci evenimente memorabile, prin care se întrec alter-ego-urile diferitelor profiluri de alegători.
Însă un lucru pare cert: Occidentul e mult mai rafinat în ceea ce privește mecanismul de seducție electorală. Laboratoarele democrațiilor occidentale au probe de sol și de turnesol privind aspirațiile alegătorilor, dar și măsurile reale ale valorilor electrostatice ale candidatului pus pe post de pendul, în primă fază de reglaj energetic, apoi slobozit în lume cu aura de “catindat”, vorba lui Cațavencu, în stare să producă magnetism social.
Meseria de producător de președinți pe bandă rulantă nu s-a inventat încă. O asemenea unealtă samavolnică nici nu ar fi lăsată să existe. Electoratul trebuie să rămână convins de principiul fundamental al democrației: votul contează.
Sigur că cititorii noștri nu sunt naivi și cunosc angrenajul, ecosistemul și mecanismul de aducere la putere a unor personaje lipsite de charismă, șanse sau abilități de învingător, fiind mânuite de păpușari. Hegemonul a inventat maleficul halou al urii generalizate, căzut ca un stigmat asupra celor nefrecventabili.
Nu întâmplător, “Harry Potter”, romanul lui J.K. Rowling, a avut un imens succes de librării. Pentru ca personajul pozitiv să vândă, a fost creat Voldemort-ul, ca referință negativă. Astfel, binele era mai oglindit.
Dacă s-a făcut ceva cu ajutorul serviciilor secrete obediente Vestului a fost demonizarea nefrecventabililor, înflăcărând mulțimea să lupte pentru victoria unui necunoscut, dar prezentat ocoș – ca alternativă. Procedura, rulată de mai multe ori, a devenit o constantă a strategiilor electorale post-comuniste din România.
De data aceasta, sistemul nu a mai avut cheful, determinarea sau puterea de a crea un personaj negativ, cu rol de paratrăsnet. Astfel, competiția e neviciată de factori de turbulență electorală, practic, de sisteme parazitare, cu scopul de a convinge pe cei slabi de inimă să aleagă soluția convenabilă establishment-ului.
Nu știm care dintre candidații anunțați deja pleacă din poll-position cu prima șansă. N-avem măsurători sociometrice. “Sondorii” au livrat procente după măsura decarului de mii de euro, pus la arcuș, ca rapsodia electorală să sune mai de-acasă, din tinda celui care organizează mezanplasul. Mai pe șleau, care a plâns masa în pokerul electoral.
Măsurătorile, la fel ca aprecierile analitice, sunt după ureche. Nu toate arcușurile formează o simfonie, asta o știm de la maestrul Celibidache. Dar ce nu cunoaștem nu poate constitui o analiză cu valoare predictivă.
Mulți chemați, puțini aleși, ar zice cititorii din Evanghelii. N-avem intenția să facem un clasament în ordinea alfabetică a candidaților la președinție. E dreptul fiecărui român la competiție liberă. Cu cât mai mulți, cu atât distracția e mare. Jurnaliștii se bucură de puseurile inflaționiste de personalități, în stare să-și sacrifice stima de sine, în folosul partidului din care emană. Are și locomotiva țelul ei în viață. Nu doar să pufăie pe nări sau să fie ucisă de micuțul Ivan, în luptă cu samovarul.
Ne place sau nu, alegerile prezidențiale nu sunt competiții de valori, ci de stări. Electoratul nu alege un bărbat sau o femeie deșteaptă, ci unul descurcăreț, șmecher, abil în a face combinații. Subconștientul reverberează în anii de alegeri. Votanții preferă să-și satisfacă alter-ego-ul. Să pună în lumină fața nevăzută, ianusistă!
Din psihologie, se știe că oamenii visează să pară ceea ce nu-s. Când nu reușesc să-și etaleze personalitatea ascunsă, caracterul bipolar revendică un anume candidat și merge cu el până la capăt.
În timpul campaniilor electorale, alegătorii se implică mai mult emoțional, decât rațional. Ei sunt dispuși să intre rapid într-o echipă de susținere a candidatului ce pare bun pentru grupul din care individul face parte. De aia se și zice că, uneori, se „votează cu turma”.
Deși nu suntem de acord, votul nu se dă pe bază de concepte, de teme de campanie, de proiecte de țară, ci pe marginea trăirilor și a percepțiilor senzitive.
Aristotelianul zoon-politikon nu a mai rămas decât prin referatele și eseurile științifice. În practică, așa cum ne-a convins George Orwell în “Ferma animalelor”, unele animale sunt mai egale decât altele, mai precis, unii mai reprezentativi și alții mai nesemnificativi.
Alegerile prezidențiale fac parte din tabloul complex al artei seducției elegante. Nimic despre bovarism, ci despre pragmatismul leadership-ului de esență dură, cu efuziuni dictatoriale. Nici democrația n-a mai rămas așa cum s-a stabilit în Agoră.
Unii sunt aleși, alții aspiră la demnități, iată o doză de parfum democratic! Luați-vă în brațe iluziile și devărsați-le în prima vâltoare ieșită-n cale! De ce? De aia.
P.S. Suporterii români au croit o mare galbenă prin vetustele burguri germane. Ei vor vota cu cel mai loial competitor al țării. Dar și senzația de loialitate trebuie fabricată…
VOCILE LUMII
“Formula de bază pentru câștigarea alegerilor este simplă – candidatul tău trebuie să obțină mai multe voturi decât adversarul. Intrarea într-un astfel de joc este o artă. Există trei moduri cheie în care poți avea mai mulți votanți decât adversarul: în primul rând, asigură-te că alegătorii tăi sunt înscriși în listele electorale, convinge-i pe nehotărâți, fii persuasiv” – scrie în Ghidul politic de câștigare a alegerilor. Doar că alegerile nu se câștigă citind cărți…
