Eram obișnuiți anii trecuți să avem parte de fastul oficial și opulența culinară care marcau Ziua Națională. Acum pandemia a închis gura atât celor care mâncau în piețele publice, cât și celor care criticau acest mod ostentativ de a sărbători.
Exista o anumită îndreptățire în acea critică, plecându-se de la faptul că actorii politici, care nu lucrau tot anul pentru un proiect concret de țară, se ilustrau de 1 Decembrie, ca mari iubitori de țară și de neam. Vor reveni la acest ritual, când ocazia le-o va permite.
Cu toate că trebuia să-i suportăm pe repetenții politici purtând coronița cu lauri, de parcă ei ar fi făcut Marea Unire, nici abordarea puritană, pragmatică, pentru care ritualul, ceremonialul nu au nicio noimă, totul reducându-se la eficiență și profit, nu reprezintă calea de urmat.
Metaversul, noul paradis amânat
O identitate națională se perpetuează și prin simbolistica ei culturală. Doar trăind în spații virtuale și imaginându-ne că suntem cetățeni planetari în căutare de criptomonede, nu ne salvăm de la nimic.
Dimpotrivă, ne dezrădăcinăm întru o falsă eliberare. La fel cum falsă e și iluzia globalistă, care e servită pe post de antidot la inerția locală. Tot mai mulți români care trăiesc în țară pun nume străine copiilor și folosesc engleza plebee de larg consum internațional, prin urmare adoptă o identitate de consum, americanizată.
Cum rămâne atunci cu cetățeanul planetar, care se eliberează de orice identitate? Dacă ar fi așa, acesta ar trebui să vorbească în toate limbile pământului și să adopte tot felul de obiceiuri. Babilonia distopică cu care suntem fezandați e mai mult o proiecție manipulatoare menită a ne face să renunțăm la identitatea noastră în favoarea celei dorite de puterea tutelară.
Realpolitikul ne arată că unele super puteri își impun limba, cultura, civilizația la nivel continental sau global. Adică exact ceea ce au făcut imperiile dintotdeauna. Nimic nou sub soarele istoriei. Prin urmare, suntem ”invitați” cu arcanul să renunțăm la identitatea noastră pentru a putea să ne acomodăm mai bine sub jugul altora. A nu se confunda acest fenomen de pierdere apatică a urmelor, cu anglofilia sau francofonia marilor oameni politici care au realizat Marea Unire. Aceștia au construit cu patriotism o punte între civilizația europeană și interesul național. Astăzi, noi suntem doar o punte fără vamă peste care tropăie toți.
Pe lângă eterna amenințare istorică a marilor imperii, noi nu suntem în stare să gestionăm nici măcar pericolul iredentismului maghiar. În acest sens, politicile duse de Viktor Orban dau roade în Transilvania, nu doar la nivelul cuceririi economice. Institutul Bálványos și Transylvania Inquiry au dat publicității un sondaj recent care ilustrează o realitate menită să dea de gândit statului român.
Doar 10% dintre maghiarii din Transilvania consideră că patria lor este România. Totodată, 60% dintre maghiarii din Transilvania, care au împlinit vârsta de 18 ani, au solicitat cetățenia ungară. Maghiarii din România consideră că patria lor, respectiv locul lor natal este, în primul rând, Transilvania (47%, respectiv 43%).
Reacția politicienilor români este nulă, iar pe lângă neputința de la nivel oficial avem parte și de istorici grafomani, ca Lucian Boia, care răstălmăcesc istoria națională. Acest Jules Verne al istoriografiei afirmă că deoarece Transilvania nu ne-a aparținut anterior ca statalitate cu regim juridic, revendicarea ei de către români nu era întemeiată legal, de parcă maghiarii care au cotropit-o ar fi avut vreo întemeiere juridică. O abordare propagandistică care uzează și abuzează de sofisme ordinare ce amestecă epocile și care dezonorează orice istoric serios.
Același autor de eseuri istorico – speculative, un fel de istorie pentru siesta duminicală, susține că Imperiul Austro – Ungar n-a fost o închisoare a popoarelor, ci un fel de exponent al multiculturalismului, avant la lettre. Aici, marele autor de bestseller-uri, face o confuzie gravă între multiculturalism și conviețuirea multietnică.
Multiculturalismul e un produs al teoriilor corectitudinii politice și susține discriminarea pozitivă a minorităților în raport cu majoritatea. Acesta e un concept postmodern specific democrațiilor liberale care nici măcar nu putea adia în vremurile acelea anchilozate în feudalism, în care vorbim de un teritoriu ocupat.
Conviețuirea multietnică din vremurile imperiale austro – ungare exista, doar că e obligatorie precizarea că nu era vorba de o coabitare pașnică și armonioasă ca între egali, ci era vorba de conviețuirea dintre stăpâni și slugi, care pentru cei din urmă reprezenta o corvoadă inevitabilă.
Peste toate aceste trunchieri ale adevărului istoric se așază și puzderia de analiști corecți politic, care nu pot să critice extremismul maghiar, dacă nu invocă și abuzuri închipuite din partea statului român. Aceste două tendințe care s-au putut observa la nivel mediatic, ori suntem vinovați și unii, și alții, ori mai mult românii, arată de ce extremismul maghiar a putut și va putea în continuare să-și facă de cap.
Însă în primul rând, cei care ne șterg numele sunt politicienii care acționează împotriva propriului popor. Prin urmare, un gest mult mai patriotic e acela de-a citi autori români clasici sau moderni și de-a transmite generațiilor următoare patrimoniul spiritual și cultural românesc, decât acela de-a susține termitele de partid care sub acoperământul tricolor ne devorează materia și spiritul național.