Traian Băsescu nu se află printre ei. Din contră, CNSAS a dispus introducerea la Curtea de Apel București a unei “acțiuni în constatare pentru stabilirea calității de colaborator al Securității” a fostului președinte. Procedura se aplică, potrivit legii, atunci când, la nivelul instituției, s-a finalizat instrumentarea unui dosar care – cu probe – îl indică pe împricinat ca turnător pe latura de poliție politică. Același CNSAS (dar poate cu alt Colegiu…) l-a mai verificat pe dl Băsescu și în 2002, 2004, 2006, 2009, 2013 – când omul era ba primar al Capitalei, ba președinte al României -, concluziile fiind, de fiecare dată, că nu, n-ar fi fost. Ce a intervenit nou acum? Două note informative și o vrere politică.
Faptul că a fost colaborator al Securității dl Băsescu l-a recunoscut implicit, chiar domnia sa, într-un interviu televizat, realizat de Marius Tucă, la începutul anilor 2000. Să cităm. Tucă: “Puteți jura că n-ați fost colaborator al Direcției a IV-a a Securității și puteți jura că n-ați semnat un angajament cu ofițerul de contrainformații?” Băsescu: “Da, niciodată nu am făcut poliție politică”. Tucă: „N-ați răspuns la întrebare…” Băsescu: „Nu, dar eu vă răspund… Pentru că e complicat ce mă întrebați. (??!! – n.n.) Eu vă spun categoric un singur lucru: nu am făcut poliție politică”.
Așadar, refuzând să răspundă cu subiect și predicat, viitorul președinte al României – care avea să fie votat orbește (inclusiv de subsemnatul), contra „emanaților” Năstase și Geoană – acceptă implicit că a fost colaborator și că a semnat un angajament, postură din care evident că a întocmit note informative. Ce-a vrut însă dl Băsescu să ne insufle – și mulți l-au crezut, din naivitate sau din dorința de a bara cu orice preț un nou acces (după Iliescu) al cripto-comuniștilor la Cotroceni – este că notele date de el nu conțineau turnătorii de natură să aducă atingere drepturilor omului (ale colegilor, prietenilor etc.), ele semnalând, pasămite, doar posibile atentate la siguranța națională, de exemplu – spioni care numărau barjele de pe Dunăre sau numărau vasele flotei din Portul Constanța (înstrăinată, după decembrie ’89, nu-i vorbă, chiar sub ministeriatul Transporturilor al aceluiași domn Băsescu).
Reapărut pe nepusă masă, cazul Băsescu ne (re)învață mai multe lucruri. Primul reafirmă un adevăr detectivistic – nu există crimă perfectă, nu se pot șterge toate urmele. Deși dosarul lui Băsescu – mai precis, conținutul care includea și angajamentul – a fost distrus de cine trebuie la ordinul cui trebuie, au rămas (neglijență, intenție cu exploatare ulterioară?) coperțile pe microfilm, pe care stau scrise numele adevărat și numele conspirativ. Această reminiscență scheletică – împreunată cu apariția a două note informative susceptibile de poliție politică (adică turnătorie pe drepturile omului) semnate cu același nume conspirativ, găsite prin sutele de mii de dosare de urmărire informativă aflate în posesia CNSAS – îl demască pe făptuitor. Cu alte cuvinte, în carul cu fân s-a găsit acul – despre care unii s-au gândit că poate deveni ac de cojocul lui Băsescu.
Prima întrebare este: de ce tocmai acum (așa de târziu) s-a hotărât compromiterea publică a personajului? Coincidența cu alegerile europarlamentare sare în ochi. Are cineva nevoie de cele aproximativ 5 la sută din voturile (teoretic circa 900.000, practic în jur de 350.000) cu care este creditat PMP? Cui prodest? Dacă Băsescu este expus (el fiind, de fapt, de mult compromis, dar tot timpul “acoperit”), votanții lui, în mod normal, se vor îndrepta (deși nu toți!) fie către PNL, fie către USR+PLUS, recte Cioloș. Să fie acesta răspunsul? Și unii, și alții având de câștigat, se joacă la două capete?
Altă întrebare – de-a dreptul înspăimântătoare – se ridică în legătură cu însăși instituția CNSAS: de când datează momentul găsirii celor două note informative incriminatoare? În anul 2012, o angajată CNSAS de la Departamentul Investigații, Iuliana Măgirescu, care cerceta o sesizare primită de instituție privind o prezumtivă colaborare a lui Băsescu cu Securitatea, s-a (oficial) sinucis, aruncându-se de la etaj. (Notăm, în subsidiar, că defenestrările au invadat cazuistica “suicidară“ postdecembristă, printre cele mai cunoscute fiind cea tot a unui investigator – procurorul Panait, în 2002, ultima defenestrare petrecându-se acum trei săptămâni, tot cu un procuror, dna Ramona Bulcu.)
Sesizarea din 2012 pe cazul Băsescu a fost închisă de CNSAS, cu decizia de “necolaborare”, iar directoarea Germina Nagâț a fost premiată de Grupul de Dialog Social, cunoscuta instanță morală postdecembristă – pe care, în paranteză fie spus, ne îndoim că dl Băsescu, în sinea lui, dă măcar doi bani și al cărei membru de vază este chiar dl Gabriel Liiceanu, autorul faimosului “Apel către lichele”.
Să fi descoperit “sinucigașa” lucrătoare a CNSAS exact cele două note informative scoase acum la public? Apare astfel un scenariu sinistru: președintele Băsescu s-ar fi putut să fie șantajat. Adică 10 ani de zile România e posibil să fi avut un președinte care dădea socoteală nu poporului care l-a ales, ci altora, care posedau notele lui informative, în care CNSAS spune acum că se făcea poliție politică!! Despre ce democrație mai putem atunci vorbi, când voința poporului este atât de brutal mistificată, deturnată și manipulată? O astfel de realitate aruncă în aer tot statul de drept din ultimii ani, inclusiv pe ciracii lui – Macovei (sursa de încredere nețărmurită a ipocriților Juncker și Timmermans), Coldea (pe lângă care Talleyrand era mic copil), Udrea (care, acum, îi ia apărarea lui Traian tocmai din Costa Rica, prietenii știu de ce!), Kovesi (preferata lui Merkel, care și-a dat în gât propriul mentor, pe Helmuth Kohl, întregitorul Germaniei) etc. Așa personaje, așa democrație!
Să fie lupta de ocultare a acestor două note informative – dosite, postrevoluționar, de forțe oculte până la momentul oportun – una dintre cheile lucrării de mistificare privind situația din România, la care s-a lăsat supusă, incredibil, întreaga conducere a Uniunii Europene, lucrare începută chiar pe vremea lui Băsescu?
În paralel, pe de altă parte, mai poate cineva – dintre promotorii “inocenței” comunismului – să mai advocheze teza ieșirii din actualitate, a perimării tarelor moștenite de la fostul regim? O fi comunismul un cal mort, dar, după cum se vede, mai dă din copite și acum, după trei decenii! Dar tocmai aici intervine nebunia. A ne lăsa, încă odată, prizonierii cacealmalei comuniste, asasinând – prin recul – societatea cu o nouă cacealma, cea anticomunistă, ar fi o nouă greșeală, la fel de mare ca aceea de a fi mușcat, 10 ani, momeala băsistă.
Principala învățătură care se degajă este tocmai că partizanatul, practicat orbește, contra remanențelor comuniste (reale sau catalogate astfel) poate fi o capcană, o prăpastie. Poate fi un nou somn al rațiunii care naște monștri, așa cum, iată, se adeverește a fi fost cazul Băsescu. Orbit de necesitatea – justificată, la momentul respectiv, în logica devenirii democratice a țării – de a bloca accesul criptocomuniștilor post-iliescieni la Cotroceni, electoratul, surd la toate semnalele de colaborare ale Băsescului cu Securitatea, l-a “înghițit pe nemestecate”, alegându-l nu o dată, ci de două ori, în 2004 și în 2009. Prin aceasta nu vrem să spunem că Năstase sau Geoană ar fi fost mai buni. Poate oricare dintre ei – drogat de putere – ar fi derapat și ar fi întors statul de drept cu fundul în sus, exact cum s-a întâmplat după alegerea repetată a lui Băsescu, poate și ei ar fi fost șantajabili. Când provii dintr-un regim totalitar, când te vrei un alt Ceaușescu (pentru că pe altcineva n-ai cunoscut, alt model n-ai avut), orice este posibil, nu avem de unde să știm, dar nu despre asta este discuția.
Ci despre greșeala imensă de a lua în brațe – din disperare, fără discernământ, refugiindu-ne în spatele unui alibi doctrinar supraexpandat – un personaj sau un partid, de a ne livra unui idol livrat și de a-l învesti – din nou, ca și pe Băsescu – cu o proiecție mesianică privind schimbarea cea mare, speranța, omul nou, țepe în Piața Victoriei etc. Nu există așa ceva în realitate, ci doar în mintea însetată de izbăvire a marelui public. Ar exista totuși o speranță reală. Aceea de a ne aminti tot timpul dictonul latin: Errare humanum est. Perseverare – diabolicum…
