Ce mai contează că numărul îmbolnăvirilor cu buclucaşul Covid-19 creşte? Lumii nu-i mai pasă. Dacă guvernanţii transmit mesaje de relaxare, e clar că majoritatea se duce după fenta propagandei “nu există virus.”
„Cânta lui Ludovic o vioară”
Premierul Ludovic Orban petrece la Suceava. Taie panglica terminalului II al noului Aeroport, pe care Flutur l-a mermelit ca pe un stup. Fără a avea vocaţia de apicultor, cunoscutului meloman i se aduce o violonistă cu şlagărul zonei “cânta la Suceava o vioară,” în acordul fin al plăcintelor bucovinene. Amfitrionii vor să-i reamintească premierului, cum a plâns la filmul ”Cânta la Stupca, o vioară” a regizorului Gheorghe Vitanidis, pe vremea când copil fiind nu bunghea că Porumbescu i se va închina post-mortem.
În târgul Fluturelui cel mare n-a fost să fie un apfelstrudel, ca la mama Vienă acasă, doar un ştrudel ca în cuhna bunicii baronului pedelist. Pentru ca decorul guvernamental să fie perfect, jocuri secunde li se conferă şi lui Lucian Bode, demnitarul cu autostrăzi în pitpalac, ministrului Bogdan Gheorghiu, că-i de-al casei, şi poartă cultura pe o frunză la rever, aşa cum purta Viorica Dăncilă, broşa deasupra inimii. Cineva îl zăreşte prin rândul şapte şi pe Adrian Oros, ministrul recunoscut pentru lăsarea subvenţiei agricole în conturile de la Bruxelles, pentru ca Marii Doamne a Sparanghelului să-i fie mai doldora trilionul, dat la ai ei, că pentru a-i noştri au grijă autorităţile sanitare să le vindece covidul de pe plantaţii.
Simfonia lalelelor sau vioara de la Suceava?
Răii din spaţiul public se întreabă de două zile ce e mai de faimă? Răsunetul viorii de la Suceava a lui Orban sau “Simfonia lalelelor” a Vioricăi Dăncilă?
Dezbaterile se încing. Unii zic că Orban nu pare nasol în piesa jucată. Că ar fi de-acasă. Iar Viorica Dăncilă nu ar fi dat bine în cadrul “Simfoniei lalelelor” de anul trecut de la Piteşti. Spectatorii sunt împărţiţi pe căprării. Tanii majuri sunt cu Orban, că le-a dat liber la contracte gealaţilor pădurii, iar uitaţii în şomaj (ne)tehnic cu Dăncilă.
Întrebarea e unde dispare Marcel Ciolacu şi de ce e tot mai ofensiv Eugen Teodorovici. Dilema e aceeaşi. “Cânta fals la Stupca o vioară?” sau la Piteşti “Simfonia lalelelor?” Întrebare, întrebătoare.
Unii se hrănesc cu liniştea “fură ai noştri,” nu mai fură ceilalţi ca proştii şi iar, în clar obscur, apare broşa lui Dăncilă, asta pentru a ţine planetei electorale naturelul simţitor.
Festivalurile politice se redeschid. O să apară şi alte concerte. Lumea trebuie să uite de Covid şi de criza financiară ce-o veni.
Guvernul băte în cuie data alegerilor locale: 27 septembrie. Asta înseamnă că se pregătesc tarafurile electorale. Prin oraşe, comune sau sate vor sfârâi micii şi se vor desface butoaiele de bere. Culcat cu grija zilei de mâine, românul se va trezi cu grijania mamii ei de presiune, bâjbâind după porţelanul în formă de ou, unde să-şi verse prea plinul.
Toţi cântă, nimeni nu mai ascultă
Odată la patru ani cetăţeanul e ascultat. Mângâiat. Şi îngrijit să-i fie mereu acul la plin. Dacă prin primăvară distanţarea socială a ţinut berea publică la macerat, astăzi e scoasă pe tarabă pentru bucuria alegătorilor.
Suntem în plin festival. Toţi cântă. Nimeni nu mai ascultă. Nu degeaba în vechiul imperiu austro-ungar, o ştiu şi fluturii din Suceava, cancelaria dădea liber, odată pe an, la kirvai.
Republicanii de azi sunt mai restrânşi la domnia plăcerii. O dată la patru ani, ajunge. Ce-i mult strică.
Diferenţa dintre kirvai şi bâlciul electoral
Fluturii ştiu, oroşii pot afla, orbanul suflă, precum vântul maghiar cu acelaşi nume, între kirvai şi un bâlci e o diferenţă de două civilizaţii.
Poporul râde. Politicienii fac figuraţie. Agenţii electorali plimbă baloane. Obişnuiţii posmagilor muiaţi primesc turtă dulce, dar asta ca o restricţie de sezon politic. O dată la patru ani ajunge.
Omului i se promite astrul de pe cer. Fie ca ieri, aşteptând eclipsa de soare, fie ca mâine, o altă zi, cu o nouă raportare gen Grupul strategic, toţi descoperă statul de asistaţi.
Sfârâitul micilor, odoarele electorale cad năvală, cântatul în urechea alegătorului devine obişnuinţă, totul pare dintr-un univers paradisiac.
Când fură „ai noştri” nimeni nu se mai tăvăleşte prin pieţe
Unii se hrănesc cu liniştea “fură ai noştri,” nu mai fură ceilalţi ca proştii şi iar, în clar obscur, apare broşa lui Dăncilă, asta pentru a ţine planetei electorale naturelul simţitor. Numai naivii nu văd batista de pe ţambalul PSD.
Totul gravitează în jurul soarelui de la Cotroceni. El e laptele şi mierea, azi minunile apar doar desenate, mâine pictate şi poimâine tămâiate. Nefirescul îmbracă, precum un giulgiu, aşteptarea. Promisa viaţă mai bună e azi la liber. Ia fiecare cât îl ţine maţul. Poate duce şi acasă. E voie să faci trafic de iluzii.
Unde ai mai auzit muzică mai bună ca la priveghiul economiei naţionale? Şi parastase cum numai româncele ştiu să facă?
Mai are timp cineva să se uite pe lista companiilor româneşti scoase la vânzare pe preţuri de trei culturi de sparanghel? Bucuria e asurzitoare. Nu se mai aud torentele de ploaie şi nici nu se mai văd lichenii cum pleacă de la Bigăr, cu fiecare curent în parte.
Când saltimbancilor li se dau cheile împărăţiei
E liber la sindrofie. Ca la vechii romani de Saturnalii. Pâine şi circ. Leii la liber. Prin portofele, preţ de-o clipă, nu mai bate vântul. Intră promisiunile cât casa în buzunare, dospesc îngăduinţele (fără rate, fără taxe) şi înfloresc mirările (ce-o fi mâine?). Ce e aia o viaţă mai bună? Întrebarea pluşte ca o şansă de gol din meciul cu arenele goale.
Pleacă ai noştri, vin ai noştri. Ne fericim cu gândul schimbării. Nu contează că unii sunt mai lichele, dar dacă sunt lichelele apostilate de scula lui Merkel sunt valide. Pot fi consumate şi ştampilate electoral. Aşa-i în sfera politicii. Intră unii în groapa marianelor, în timp ce alţii apar ca Everestul de după nori. Ţucalarii de ieri ai lui Dragnea sunt azi cerberii bastionului care din corectitudine nu mai atacă, decât aşa cât să nu dea de bănuit.
Tortul electoral e învelit în frişcă. Să nu se vadă blatul şi epoleţii!
Pentru că tot mi-am amintit de Saturnalii (vechile sărbători romane de la sfârşitul anului agricol), cu voie de la stăpânire sunt devansate. De Solstiţiu de vară se deschid arenele chiar dacă blatul se vede din cer. E distracţie gratis. Bufonul poate ajunge şef. Pentru o bucată de timp. I se dă cheile împărăţiei. Devine jupân. “Alegătorul nostru, stăpânul nostru.” Îşi amintesc acum edilii. La vechii romani, alegătorii de azi erau saltimbancii, adică bufonii. Li se dădeau dregătoriile pentru ca după 40 de zile să li se taie capul. Nu te poţi bucura à la longue de stăpânirea dată ca o otava udă iepurilor. E o lege nescrisă a cârmuirii.
Dacă te închini generalului îţi iese şi electorala
Azi te faci frate cu dracu’, zic politrucii, până ce treci puntea. Pe la popota reunirii politicului cu autobaza se mai şopteşte că dacă dai generalului ce e al generalului, te ridici pe post. De primar. De preşedinte de Consiliu. De şef la judeţ. Ba, poate chiar şi pe lista parlamentară.
Ce era înainte buna pregătire pentru buna guvernare e acum buna aplecare sub cizma noului stăpân cu grade. Doar naivii cred că există o competiţie electorală. Cărţile sunt demult jucate. Doar fraierii mai plimbă plăcuţele suedeze şi sunt speriaţi de broşa lui Dăncilă, fără a vedea scula regimentului, pe post de opoziţie constructivă.
