Viața a mers însă înainte și multe s-au schimbat. Omul, acum, are un telefon modern și e nevoit să învețe să-l folosească. Și nu-i deloc simplu. Așa că, azi, comparația n-o mai facem cu ceasul, ci cu telefonul modern. Și ce vedem? Că o masă critică a populației se străduie să învețe să folosească telefoane dintre cele mai sofisticate, dar în ce privește cultura economică tot la nivelul citirii ceasului a rămas.
În topurile Uniunii Europene ocupăm ultimul loc. Ce reflectă acest loc din urmă? Desigur, ceea ce trebuie să schimbăm. Copiii încă învaţă prea puțin, începând din şcoală, ca în ţările dezvoltate, cum se fac banii şi cum se înmulţesc. Însăși construcţia pieţei noastre financiare – cu ramuri distincte: piaţa monetară, piaţa valutară, piaţa de capital şi piaţa asigurărilor – a fost în prea mică măsură însoţită și de un proiect naţional de educare a populaţiei. Noroc că avem o reţea de instituţii specifice, puternice şi credibile, care atrage economisirile.
Adevărul este că n-am ajuns încă la o legătură strânsă între muncă şi bani, susținută de un nou tip de educaţie economică. Mai mulţi bani, inclusiv pentru salarii şi credite, vor veni numai şi numai din mai multă eficienţă, din mai multă productivitate, din mai mult PIB şi din mai multă educaţie. În istoria poporului român, rezultate economice bune, uneori foarte bune, au fost obținute numai în vremurile în care societatea românească a înțeles că în ochii lumii nu putem să reprezentăm mai mult decât înseamnă educația în ochii țării.
Am scris: rezultate economice foarte bune. Am exagerat cumva? Nicidecum! În arhivele Băncii Naţionale, în dosare îngălbenite de vreme, există numeroase documente scrise şi fotografii de epocă ce păstrează mărturii elocvente despre vocaţia de a construi a generaţiilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. De a construi durabil şi monumental. Iar tot ce se întâmpla atunci – experienţe noi, conjuncturi noi, semnificaţii şi sensuri noi – era istorie adevărată. Din rândurile elitelor vremii s-au făcut auzite voci care nu mai fuseseră auzite, îndemnând la ieşirea din amorţeală şi căţărarea pe vârfuri înalte. Deşteptarea a răsunat puternic şi s-a făcut auzită nu numai în ţară, ci şi dincolo de graniţe. Această stare de spirit, ce devenise dominantă în societatea românească a vremii, explică modul în care explodase atunci voința de a ridica țara.
În numai 54 de ani, de la Mica Unire din 1859 până în 1913, ultimul an de pace dintr-un ciclu secular de pace, pe meleagurile noastre s-a desfășurat cea mai benefică etapă din istoria României. Mulți nu cred că am avut și astfel de momente în istoria noastră, dar dovezile sunt certe. România a lăsat atunci în urmă trei secole și jumătate de înapoiere cruntă. În 54 de ani, după Unirea din 1859, a găsit un culoar de trecere către ceea ce își dorea. În 1913, când s-a tras linie, s-a văzut că o fâșie de pământ care se numea România de atunci, unind două principate, Moldova și Țara Românească, dar fără Basarabia și Bucovina, fără Transilvania, fără Banat și o bună parte din Dobrogea, urcase pe locul 11 între 19 țări din Europa care contau sub aspect economic și financiar. În urma noastră erau țări care astăzi sunt mult înainte și la care ne uităm cu invidie. Erau Suedia, Finlanda, Norvegia, Danemarca.
A fost un miracol? Nicidecum! Atunci, strămoșii noștri au întărit statul, au dezvoltat şcoala şi cultura şi, pe acest fond, au adunat cap la cap două valori fundamentale: capitalul, atât cât aveau, şi munca, atâta cât au putut obţine punând în mişcare toate motoarele societăţii. Pentru că în vremea aceea a mai fost pus în mişcare încă un factor, esenţial: respectul pentru calitate. Acel model românesc ne poate fi azi îndreptar, dacă vom ști să aducem în planul întâi respectul pentru cultura economică, înrudită cu vocația lucrului bine făcut.
