Sunt provocări care au un impact semnificativ asupra pieței imobiliare, dar și asupra economiei, în general. Nu trebuie să fii expert în finanțe, ca să realizezi că tranzacțiile în numerar, din domeniul imobiliar, sunt adesea un indiciu al existenței unor sume de bani provenite din economia subterană. Aceste sume nu sunt declarate și fiscalizate, iar utilizarea lor pentru achiziții imobiliare reprezintă o metodă de a le „curăța” și de a le integra în circuitul oficial.
Statul se preface că nu vede, deși pierde venituri semnificative din impozitarea tranzacțiilor, întrucât banii nedeclarați ajung în piața imobiliară fără a fi înregistrați. Și, uite-așa, se reduce baza de impozitare și, implicit, capacitatea statului de a colecta fonduri pentru bugetul public.
Este însă o realitate și faptul că mulți întâmpină dificultăți în a accesa credite bancare. Procesul de creditare poate fi lung și complicat, iar criteriile de eligibilitate sunt stricte, mai ales în contextul unor dobânzi ridicate sau a instabilității financiare.
O parte dintre cumpărători preferă să utilizeze economiile acumulate în numerar, ca să evite ratele și costurile suplimentare, asociate unui credit ipotecar. Nu prea avem încredere în sistemul bancar și există și o presiune psihologică față de angajamentele pe termen lung.
Mai mult decât atât, traversăm o perioadă de, iar această instabilitate ne face să stăm cu banii “la saltea”.
Însă, tranzacțiile în numerar complică monitorizarea pieței imobiliare și reduce transparența acesteia. Cum să mai urmărești ca autoritate fluxurilor financiare sau prețurile reale ale tranzacțiilor? Totul devine dificil de evaluat.
În acest moment, accesul la imobiliare este inegal. Cei care dispun de sume mari concurează mai ușor pentru proprietăți, cresc prețurile și asta afectează pe cei care ar avea nevoie de credite pentru a cumpăra o locuință. Ce face statul? Ar putea încuraja utilizarea plăților bancare, reducând taxele pentru tranzacțiile efectuate prin intermediul băncilor sau digitalizarea procesului de achiziție imobiliară. Ca să nu mai vorbim despre creșterea controalelor fiscale și o supraveghere a fluxurilor de bani, care ar putea descuraja utilizarea numerarului în tranzacțiile mari.
Tot vorbim despre evaziune fiscală, o identificăm peste tot în societate, dar rămânem la stadiul de constatare. Ba nu, iată surpriza!
Există o lege, intrată în vigoare în iunie a acestui an, Legea Banilor Cash, Legea 406. Limita zilnică este de 10.000 lei pentru orice tranzacție în numerar între entități juridice și persoane fizice. Mai există și o serie de reglementări privind soldul de casierie și avansurile de decontare. Legea 406/2023, inițial concepută pentru a interzice plățile salariale în numerar, a fost editată la finalul anului pentru a permite și plata salariilor cu cash, oferind în același timp opțiunea plății prin cont bancar. În plus, comercianții vor fi obligați să accepte cel puțin un instrument de plată fără numerar.
De la Guvern a venit și un mesaj de înțelegere a faptului că economia nu este încă pregătită pentru o reducere drastică a utilizării numerarului, mai ales în zonele rurale, justificând astfel modificările succesive ale legilor care reglementează plățile în numerar. Ce înțelegem din asta? Că plățile în numerar au primit o formă de protecție economică, în timp ce restul măsurilor au fost motivate prin necesitatea diversificării opțiunilor de plată, prin modernizarea sistemului financiar.
Modificările recente aduse legislației privind tranzacțiile în numerar au fost oficializate prin promulgarea Ordonanței de Urgență 115/2023. Prin aceste noi reglementări, statul vrea să reducă evaziunea fiscală, deși eficiența lor a constituit un subiect de dezbatere încă dinainte de promulgare.
În concluzie, avem legislație, dar ca să fie încălcată. Cum apare o lege, vin și artificiile financiare, ca să o poți „fenta”. În ciuda limitelor legale, există metode prin care anumite sume rămân nedeclarate, iar prețul de vânzare oficial nu reflectă întotdeauna suma reală tranzacționată. De exemplu, unele tranzacții pot fi subevaluate în documentele oficiale, iar diferența este plătită în numerar, „la negru”. Se reduce timpul de finalizare a tranzacției, fără a implica procesele bancare, care pot fi mai lente și mai birocratice.
Am văzut că există lege, dar organele de control nu dispun întotdeauna de resursele necesare pentru a monitoriza fiecare tranzacție, iar sancțiunile pentru nerespectarea limitelor sunt percepute uneori ca fiind insuficiente pentru a descuraja complet acest fenomen.
Economiile neoficiale, adică cele care nu trec prin conturi bancare, economii „negre” sau „gri”, devin „albe”, investind în proprietăți.
În ciuda legilor care impun limite pentru plățile în numerar, realitatea economică din România este influențată de o combinație de factori: dorința de a evita taxele, preferința pentru rapiditate și discreție în tranzacții, și un sistem de control fiscal care încă nu este complet eficient în aplicarea reglementărilor. Astfel, chiar dacă există reglementări stricte, aplicarea lor rămâne o provocare pentru autorități, iar cultura numerarului continuă să fie prezentă, ca o haină groasă și impermeabilă, care ține de cald, indiferent de vreme și de vremuri.
