Astfel, observăm că prezența masivă la urne (49%) nu este neapărat un vârf, ci se situează, de fapt, puțin sub media Uniunii Europene (51%). E adevărat că, printre țările foste comuniste, România se situează în față, pe locul al doilea, după Lituania (53%) și înaintea Poloniei (46%), a Ungariei (43%), a Bulgariei (31%), a Republicii Cehe (29%) etc.
Unele rezultate sunt, și prin Europa, mai mult sau mai puțin paradoxale. În Franța, lista „vestelor galbene“ – care, de luni de zile, protestează cu bâte, arme și bagaje, de-ai fi crezut că toată Franța e acolo – nu se regăsește în rezultatele finale. În schimb, partidul naționalist al Marinei Le Pen devansează partidul progresist al președintelui Franței (de la care se reclamă și alianța română, tot mascat progresistă, USR-PLUS), dar dl Macron nu pare dispus să-și dea demisia din cauza acestei știrbiri de legitimitate. În acest timp, în Grecia, după ce premierul Alexis Tsipras a salvat țara, acum câțiva ani, de la faliment național, drept mulțumire că lucrurile merg spre bine, electoratul elen l-a trântit de nu s-a văzut, provocând astfel alegeri anticipate. Tot oarecum inexplicabil, electoratul britanic, după ce că n-a venit la urne (prezență doar de 37%), a plasat pe primele două locuri partidul Brexit al parșivului Farage, respectiv partidul anti-Brexit, în timp ce atât conservatorii, cât și laburiștii au fost împinși în derizoriu. În Polonia și Ungaria, în ciuda amenințărilor și sancțiunilor practicate de tripleta revolută Juncker-Tusk-Tajani, polonezii și ungurii refuză, în continuare, atât tutela de Bruxelles, cât și neo-marxismul insidios (indiferent sub ce măști progresiste se prezintă), dând credit pe mai departe suveraniștilor – la Varșovia, Lege și Justiție (46%); la Budapesta, Fidesz (52%). La fel, la Roma, unde Liga lui Salvini s-a întărit (34%). Per total, în Parlamentul UE, PPE-ul dnei Merkel a suferit un recul de aproximativ 25%, iar aliații lor, socialiștii – un recul de 20 la sută. Pentru a reface majoritatea anterioară, probabil că vor apela la verzi și la un ALDE penetrat de Macron.
La București, socialiștii de la PSD au suferit și ei un recul față de 2014 – de 15%. Față de parlamentarele din 2016, căderea procentuală este însă și mai mare. Deși cifrele absolute sunt mai obiective, nu sunt mai confortabile. Astfel, față de 2016, când a recoltat circa 3,2 milioane de voturi, PSD pierde acum circa 1,2 milioane. Paradoxul este că, în România, există aproximativ 5 milioane de pensionari care beneficiază de pe urma creșterilor de pensii, dar ei nu se regăsesc în bilanțul PSD-ALDE. În schimb, dl Băsescu, care a tăiat salariile – în mod straniu, a trecut pragul, în timp ce dl Tăriceanu, care le-a mărit – tot în mod straniu, nu l-a trecut. Pare că un fel de spațiu virtual a înghițit totul, inclusiv pe pensionari, cu memorie cu tot.
Se pune întrebarea: unde au dispărut cele 1,2 milioane? Aproximativ 600.000 s-au dus, evident, la dl Ponta. După rezolvarea ca prin minune a problemelor din Justiție, fostul prim-ministru nu a avut altă misiune în viață decât să se răzbune pe fostul său adjunct Dragnea. Acțiunea i-a reușit, iar PSD-ul sângerează abundent. Care este contribuția, în acest sens, a fostului șef al SIE, generalul Predoiu, și a prietenilor lui – nu știm. Cert este că dl Ponta este unul dintre marii câștigători ai acestui scrutin. E posibil să mai achiziționeze parlamentari PSD-iști, devenind un veritabil partid-balama și mai mult decât atât. Alături de UDMR și de PMP, va arbitra multe jocuri de-acum încolo.
Celelalte 600.000 de votanți care lipsesc din sufragiul PSD nu se știe unde s-au dus. Aici s-ar putea să fi intervenit influența multor participanți la diaspora, care, dând telefoane acasă, și-au deturnat părinții și bunicii în orice direcție posibilă, numai anti-Dragnea să fie. Se mai adaugă și cei furioși pe interminabilele lupte intestine din partid, pe repetatele căderi de guverne, pe ezitările și poticnirile din actul de guvernare. În total, căderea numărului votanților PSD față de 2016 este de aproximativ 30 la sută.
Satanizarea lui Dragnea a fost motorul acestui scrutin – ceea ce fostul lider PSD a refuzat să ia în considerare cu obstinație. Dincolo de orice analiză cifrică, dincolo de (non)realitatea malversațiunilor care l-au împachetat, era clar că se ajunsese de mult la un punct în care narațiunea anti-Dragnea nu mai poate fi inversată și că mentalul public refuză, pur și simplu, să mai analizeze – cu luciditate, cu obiectivitate, cu echilibru – cazul acestui personaj politic, preferând fie să-l categorisească la capitolul satanic, fie – în cel mai bun caz – să se spele pe mâini de el. Ambele îl descalificau pe dl Dragnea de a mai continua în politică. Pe fondul inducerii pierderii alegerilor, eliminarea lui aproape că a venit de la sine.
Cum se întâmplă totdeauna în politică la plecarea liderului, Dragnea devine paratrăsnet pentru toate aluviunile din partid. Așa cum prevedeam în articolul „Cuplul D&D va ține afișul“, dna Dăncilă s-a suit bine în șa și – debarasându-se – i-a dat un picior celui care îi ținuse calul. Cramponarea de a fi prim-ministru prin misiți a eșuat implacabil. Ultima ștafetă i-a fost fatală.
Următoarea țintă pare a fi dl Tăriceanu. Semnalul negativ primit de la electorat la referendumul pe tema familiei tradiționale a fost ignorat și de PSD, și de ALDE. În politică, tactica struțului e fatală. În plus, dincolo de stranietatea sub-pragului obținut, președintele ALDE a făcut greșeala de a se fi înconjurat de nulități îmbuibate și leneșe, care n-au făcut niciun fel de campanie – ba din contră, au făcut contra-campanie. Cazul edecarului de eră securistic-ceaușistă Meleșcanu – care a trimis la multe posturi de ambasador și de consul general persoane fără vocație și fără o minimă rezonanță cu conaționalii noștri din străinătate – este emblematic. Din moment ce Securitatea ura diaspora și o harpona și o desconsidera și o atomiza în toate felurile, cum pot un Meleșcanu și trimișii lui de strânsură s-o iubească? Ce oroare!
Ținut la sertar – probabil ca șantaj – de către dl Dragnea, dl Tăriceanu apare acum că este tras, post-factum, de fostul aliat după el. Cu cinci reprezentanți ALDE și PSD care au chiulit (??!!!), comisia de specialitate a recomandat plenului aprobarea urmăririi penale a președintelui Senatului. Votul în plen va fi crucial pentru spargerea completă a scenei politice românești. În ipoteza livrării lui Tăriceanu, ALDE dispare, coaliția se va rupe, PSD rămâne singur. Atunci Guvernul Dăncilă fie cade ca un fulg (poate chiar asta se dorește), fie devine servantul forțelor extra-PSD. (De fapt, acest proces a și început deja.) Dintr-un competitor redutabil la prezidențialele din decembrie, creditat în toate sondajele de opinie cu un scor substanțial, Tăriceanu riscă să fie transformat, și el, în istorie.
Dar o eventuală scoatere a lui din scenă nu-l scutește de griji pe dl Iohannis. Curajul președintelui de a convoca referendumul – indiferent de (in)adecvarea întrebărilor – s-a bazat probabil pe o sondare profesonistă a pieței (că doar nu era să se automanipuleze), spre deosebire de multele sondaje de opinie manipulatorii vânturate, la diverse momente, încoace și încolo, destinate fie publicului, fie chiar partidelor (care – după cum se vede – s-au lăsat păcălite, adormindu-și vigilența). După cum apare, președintele a riscat și, la prima mână, a câștigat. Dar – așa cum semnalam într-un material anterior – succesul vine la pachet și cu un posibil efect de bumerang, materializat, de exemplu, în scorul foarte mare repurtat de USR-PLUS. Validarea procentuală a referendumului nu înseamnă deloc că, într-o competiție prezidențială, președintele îl devansează în mod sigur pe – să spunem – dl Cioloș. Decât dacă dl Cioloș va fi convins – fie cu vorba bună, fie altfel – să nu candideze. Poate că și dl Iohannis și dl Cioloș ascultă de aceeași vorbă bună. Unii spun că România e pe cale să se împartă între nemți și francezi… Bine, dar unde sunt americanii?
În concluzie, încercarea de a deroba Justiția de imixtiunile altor puteri în stat a primit o contra-reacție brutală, s-a lovit de refuzul public. În cunoștință de cauză sau nu – nu mai contează. Orchestrat sau nu – nu mai contează. Mesajul este că o mare masă de români dorește ca pedepsirea răufăcătorilor să se facă sub formă de justiție, dar să fie în prelungirea narațiunilor create, a umorilor, subiectivității, eposului – adică dând curs, în general, aparențelor publice (care pot sau nu să conțină un adevăr infracțional).
Destul de tulburător, rezultă că – în această parte de lume – niciodată (în viitorul previzibil) lucrurile nu vor sta altfel. Cât ar fi de trist pentru visătorii post-decembriști, trebuie să acceptăm că aici, la porțile Orientului, va exista totdeauna un deficit de democrație (mult) mai mare decât în restul țărilor Uniunii Europene – foste comuniste sau nu. Epoca inaugurată de Băsescu prin întemnițarea subțire a lui Năstase nu se va termina în viitorul previzibil. Restul cazurilor au fost și vor fi variațiuni pe aceeași temă. Tot așa, epoca inaugurată de Iliescu – și anume înscenarea aparențelor în scopul manipulării mentalului public (materializată, la acea vreme, prin inventarea „teroriștilor străini care trăgeau din toate pozițiile“, înscenare în urma căreia a câștigat alegerile cu 85 la sută ???!!!) – nu se va termina, nici ea, în viitorul previzibil. Aceste două nuclee de tornadă psihică – înscenarea aparențelor cu scopul manipulării mentalului public și întemnițările în alte interese decât în interesul legii – vor continua să domnească în România pe termen nedefinit.
