În timp ce, spre stupoarea globaliștilor și țuțărilor bruxellezi, Curtea de Justiție a Uniunii Europene dă prioritate Curții Constituționale a României în diriguirea controverselor interne, actanții din țară – politicieni și electori de-a valma – ignoră acest semnal suveranist, iar românii din străinătate (greșit spus Diaspora), continuându-și destinul la distanță, rămân tributari, ca noi toți, trecutului.
Pe această bază, devin vulnerabili, în momente electorale, la diverse tentative de a fi transformați în masă de manevră, exploatându-li-se politic nevoia interioară – explicabilă în ordine psihologică – a unui paratrăznet motivațional pentru hotărârea (uneori fericită, alteori nefericită) de a fi părăsit spațiul nativ. De asemenea, este vorba și de nevoia interioară de a-și răzbuna eventualele dezamăgiri legate de cursul propriei vieți, desfășurată în noul spațiu extra-nativ, unde, evident, nu curge lapte și miere. Toate – printr-un vot care, nota bene, afectează viața altora, nu a lor…
Deși sunt cele mai scumpe alegeri post-decembriste (cheluieli de aprox. 30 milioane de euro), prezența per total a fost cea mai scăzută, pentru un tur întâi, de la Iliescu încoace, de când s-a tot mers descrescător. Așadar, procentele trebuind să fie raportate la procentul de participare la vot, obținem, în realitate, în termeni absoluți, scăderi drastice de reprezentativitate la toți candidații. Practic, unui român dintre doi îi este indiferentă, dacă nu chiar ostilă, clasa politică și aleșii ei, convins că nimic nu se poate schimba.
În afară de Dan Barna, toți ceilalți candidați s-au declarat mulțumiți de rezultate, însă realitatea e mai hâdă. Dl Paleologu a luat puțin peste scorul PMP la europarlamentarele cu sclipici de referendum din 26 mai. Poate ar fi meritat mai mult, dar „handicapul Petrov” l-a dat înapoi, ca o hulă contrarie. Dl Diaconu nu a adunat mai mult decât scorul însumat al partidelor care l-au susținut (logistic) – ALDE și Pro. Dna Dăncilă – intersectându-se cu electoratul lui Diaconu – a recoltat puțin peste scorul partidului, dar a rămas departe de procentul tradițional PSD, de peste 30 la sută. Dl Iohannis, deși pare scăpat în câștigător, nu a reușit, nici domnia sa, ce și-a propus – o cifră peste 40 la sută.
Eșecul este, de departe, al dlui Barna. Căzând mult sub scorul de la europarlamentare și ratând poziția a doua, Maxicron ar fi trebuit să-și dea demisia în secunda doi. În schimb, ca de obicei, a bălmăjit niște cotrarietăți rizibile – „Îmi asum răspunderea, dar rămân cu voi, nu dezertez!” Barna e un boxeur groggy, care nu știe de unde i se trage. Acum s-a întors împotriva PNL, un mod voalat de a nu-l ataca fățiș pe contracandidatul Iohannis. Nu înțelege că a căzut între scaune și nimeni nu-l va mai scoate de acolo. Impertinența de a candida pe dreapta, în arealul președintelui, când, de fapt, USR-PLUS e o gelatină fără moralitate ideologică, i-a fost fatală. Vezi, în acest sens, și apartenența la Renew Europe, jucăria dlui Macron, tot așa, de orientare incertă.
În definitiv, dl Barna a pierdut 800 000 de voturi și a fost votat doar de 7,5 la sută din total electorat. Asta înseamnă că dintre zece români, nici măcar unul întreg nu-l votează. Și-atunci, ce atâta umflat în pene, ce atâta tămbălău? În cazul în care nu este debarcat de propriii colegi, vânat fiind și de pimpanta Chichirău, și de vulpița Cioloș, Barna fie pleacă singur, fie acceptă poziția de marionetă, trasă de sfori, la dispoziția partidei Iohannis-PNL. Căci, față de deficitul mare de voturi din Parlament, PNL are nevoie stringentă de faliți pentru a putea guverna.
În ce-o privește pe dna Dăncilă, dacă te uiți unde a pierdut – Vrancea, Bacău, chiar Vaslui! – te prinde mirarea. Județe tradițional roșii. Pute a non-combat, ba chiar a sabotaj din partea unor baroni PSD care, probabil, vor s-o vadă plecată (mai repede) din fruntea partidului. Va pleca oricum după turul al doilea, fie la Cotroceni, fie – mai probabil – debarcată în urma unei alte „nopți a cuțitelor lungi”, care se va lăsa cu sânge pe pereți. Excluderile lui Gușă (care nu venise să lipească afișe, ci, într-adevăr, să-i ia locul, la coadă mai stând și Ponta, și Firea) și a lui Birchall (care nu trebuia numită din capul locului) nu-i vor ajuta cu nimic. Sunt ultimele zbateri ale fostului premier PSD care – în materie de hotărâri politice și de alianțe – a luat toate deciziile greșite posibile, în principal hotărârea de a-l da la o parte pe candidatul comun PSD-ALDE aducând, prin efect de domino, partidul și pe ea însăși, unde sunt acum.
În Statele Unite sau în Franța, lipsa dezbaterii dintre contracandidații la președinție ar fi de neconceput. În România, dl Iohannis nu merge la dezbateri televizate cu dna Dăncilă. Și de ce ar face-o? Absenteismul din primul tur – care nu poate fi escamotat cu nicio retorică triumfalistă – ne arată dezinteresul și resemnarea românilor față de starea și involuția democrației în țară. Atunci pentru ce să faci dezbatere? Apoi, există exemplul viu al dlui Geoană, în 2009, care, dacă nu mergea la dezbateri cu Petrov, președinte era; după cum dl Ponta, în 2014, dacă nu mergea la dezbateri cu însuși dl Iohannis, președinte devenea. Într-adevăr, în acest gen de confruntare, o singură întrebare-ghilotină gen Credeți în Dumnezeu, dle Iliescu? sau Ce vină are acest popor să aleagă între doi comuniști, dle Năstase?– poate să răstoarne masa și scrutinul. Or, dacă e ceva ce poate să-i cauzeze președintelui ratarea unui nou mandat este tocmai ce i-a adus succesul repetat anterior -– emoția colectivă. Pentru a surmonta diferența de 1.300.000 de voturi, dnei Dăncilă îi trebuie o emoție puternică, desigur în favoarea domniei sale, de orice natură ar fi.
Normal deci – în logica luptei electorale – ca președintele să nu-i dea ocazia. Fie și dacă – prin refuzul dezbaterii – suscită ridicări surprins-nedumerite de sprâncene din partea unor aliați occidentali sau a altor atleți ai democrației (în subsidiar, ipocriți și ignoranți cât cuprinde când vine vorba de România, intoxicați fiind tot de către români). Pe de altă parte, tocmai lipsa confruntării – iar nu neapărat eventualul ei conținut inconfortabil – s-ar putea să-i producă dezagramente președintelui. Cu alte cuvinte, lipsa emoției s-ar sublima într-o emoție atât de mare încât să scoată nehotărâții afară din case. Or, nehotărâții, odată ieșiți din case, nu vor vota cu dl Iohannis.
Tot la capitolul riscuri neforțate, care ar putea să le schimbe unora opinia, iar pe nehotărâți să-i aducă la urne, se înscriu și discuțiile noilor miniștri despre scăderea sau înghețarea salariului minim, reducerea pensiilor prin impozitare, redimensionări și concedieri de bugetari etc., măsuri drastice (unele desigur necesare) de natură să bage frica în oasele electorilor și care n-ar fi trebuit evocate înainte de alegeri. Timingul este ales greșit. Ori partida Iohannis-PNL prezintă derapări de comunicare, ori guvernul a fost instalat prematur.
Problema principală este în ce măsură există votanți USR, supărați atât de fanatic pe dezvăluirile Rise Project și pe implicarea DNA în dosarele respective, vor fi în stare să voteze împotriva dlui Iohannis. Ghinea a spus-o cu subiect și predicat: „Ne-a învins sistemul!” Ce surpriză să auzim – fie și în mod fariseic – de la un USR-ist de frunte că… „i-a învins sistemul”! Bună dimineața! Când „sistemul” îi târnuiește pe adversarii politici, e bun și independent. Acum, că l-a luat la dans pe însuși arhanghelul integrității, pe bază de manglit fonduri europene, „sistemul” e rău și partizan! Așadar, în turul al doilea, care ură va fi mai mare, cea împotriva „ciumei roșii” sau cealaltă?
