Primul tur al alegerilor prezidențiale s-a încheiat cu eșecul lamentabil al candidaților favoriți, trădați de propriile partide, dar și de capacitatea limitată de gândire și acțiune politică.
Dacă în cazul PNL era limpede încă dinainte că propriul candidat nu va fi votat de-ai săi după ieșirile la rampă ale lui Bolojan, care e clar acum că face parte din scenariul, premier desemnat de Lasconi, de partea cealaltă, candidatul PSD s-a preocupat atât de mult să-i cumpere bilet de tren candidatului de pe locul doi, încât a rămas el fără bilet și cu gura căscată în gara pustie.
Și astfel s-a făcut pârtie pentru doi candidați excentrici. Elena Lasconi are în spate rețeaua Soroș și întreaga structură lgbtq neomarxistă consolidată cu sume uriașe de bani în toți acești ani, bani care au ajuns la ONG-uri, universități, site-uri, televiziuni, partide. E absolut firesc ca această structură de putere, în care s-a investit enorm, să aibă măcar un candidat în turul doi. Nu aceasta e problema, ci calitatea sub orice critică a candidatului pe care această platformă îl propune.
Oricât ar fi de simpatică doamna Lasconi când face ochii mari atunci când nu pricepe ceva, precum o tanti zăpăcită de vorbele cu tâlc ale preotului de țară, nu poate veni ca un elev care promite că va învăța în clasa a zecea, ceea ce trebuia să învețe într-a noua. Practic ea nu poate trăi din respirația proprie, astfel că va trebui mereu să i se facă respirație artificială pentru a fi ținută în viață politic. Sigur că după ce va repeta papagalicește texte, se va obișnui să repete clișee, gesturi, va veni în fața noastră și ne va spune că a învățat să fie președinte. Dar cât de jos a ajuns această țară, care a avut în istoria sa conducători de calibru european și mondial, să ajungă să transforme funcția prezidențială într-un rol de animator public care trebuie să învețe protocolul și gata e bun de președinte? Cât de jos pot fi ambițiile politice ale unui stat dacă ajunge la nivelul acesta? Am fost pregătiți într-un fel pentru asta în cei zece ani de mandat Iohannis, care și-a ascuns limitele sub prestanța taciturnă.
Înainte de turul întâi, șleahta de propagandiști din jurul Elenei Lasconi s-a întrecut în sofisme și justificări care mai de care mai ridicole. A fi propagandist deșănțat înseamnă să accepți să-i spui prostului că-i deștept și invers, frumosului că-i urât, bunului că-i rău. E o ocupație care aduce omul sub condiția de prostituată sau cerșetor. Printre prostituate și cerșetori poți întâlni mostre de demnitate rănită în contrast cu cea mai mare mizerie, propagandistul falsificator e târâtura absolută, nu are nici măcar efemere tresăriri de verticalitate. Unele dintre proptelele fragile cu care era susținut candidatul USR, erau de genul, nu e pregătită, dar e onestă. Un fals logic grosolan. Cineva care aspiră la o funcție pentru care nu e pregătit, e un impostor, deci un om fals, înșelător, nicidecum onest. O altă însăilare stângace suna în genul, nu are simțul ridicolului, dar are simțul datoriei. Aceasta e una dintre tehnicile clasice de manipulare. A fugi de defecte importante căutând calități inutile, ”nu e deștept, dar e de treabă.”
Pe lângă mușuroiul de susținători care sunt în spatele Kamalei de Câmpulung, îl regăsim cu figura sa de schelet răutăcios pe ilustrul sinistru CTP care-și cară trecutul dubios de propagandist isteric. Acest Leonardo da Vinci de Balta Albă, laolaltă cu intelectualii așa-ziși de dreapta, au acum cuvântul. După cum ne prezintă aranjorii scena bătăliei electorale, Lasconi nu a intrat în competiție cu un om, ci cu duhul impersonal al istoriei. Ori nu-i poate nimeni cere unei femei aparent nevinovate să lupte cu așa ceva. Doamna Elena poate face orice gafă vrea ea, va fi nevinovată ca o mătușică zglobie. A intrat exact cu cine trebuia să intre în turul doi. Pentru o asemenea luptă e nevoie de mașinăria de propagandă care, ca în anul 2000, timp de două săptămâni se va lua la trântă cu tot secolul XX. CTP, care recunoștea de curând că a manipulat grosolan alături de criminalul bolșevic, Silviu Brucan, înainte de turul doi din 2000, are acum ocazia să repete numărul alături de intelectualii pretinși de dreapta din România postdecembristă. Vor trage cu toții de alarme și sirene în frunte cu fierăstrăul rânjit Popescu, care ar putea provoca atacuri de panică și urșilor pierduși prin jungla urbană.
În ceea ce-l privește pe candidatul șoc și groază pentru unii, Călin Georgescu, merită făcute câteva observații la nivel personal, pentru că de aura sa de căpcăun care ne va duce în grota istoriei se ocupă inflaționist cei însărcinați cu această misiune contracost. Este primul candidat important suveranist naționalist cu ținută decentă și sobră după 1990. Inclusiv Vadim Tudor, cu tot talentul său oratoric și acumulările culturale, derapa înspre circ și demola tot ce construia. În urma lui au apărut doar lideri naționaliști puși pe spectacol folcloric de mahala. Călin Georgescu face notă discordantă. Rămâne de văzut dacă e o nouă simulare sau e ceva autentic. Altfel la ceea ce ni se prezintă public, vedem o combinație bine ajustată de intelectual mediu cu om de acțiune. Nu e nici prea cultural pentru o funcție care necesită acțiune, dar nu e nici prea elementar pentru un rang care trebuie onorat și cu valoare intelectuală. Proporția e bună. Pe lângă calmul politicos, fermitatea civilizată, are și un aer de șerif dispus să înoate în ape înghețate.
În ceea ce privește spaima că ne va scoate de pe orbita euro – atlantică aici nu putem decât să ne uităm la fapte, înainte de-a cădea în stări emoționale scăpate de sub orice control. Călin Georgescu este un trumpist fățiș cu conexiuni importante în zona conservatoare care conduce acum America, iar cum NATO înseamnă primul rând America, nu doar că nu există pericolul unei rupturi pe această direcție, ba chiar avem șansa unei consolidări. Cât privește Europa, aici există deja mișcări politice conservatoare la putere precum cele din Olanda, Austria, Italia, iar cele din Germania, Franța, acumulează deocamdată energii tăcute care la un moment dat nu vor mai putea fi ținute sub capac. Vor unii să accepte sau nu, bulgărele istoric al revoluției conservatoare a pornit de mult la vale. A fi suveranist conservator nu mai înseamnă a fi un paria în Europa, iar în America înseamnă mult mai mult decât atât, și anume președintele cele mai puternice țări din lume.
În schimb nouă, în aceste două săptămâni, urmează să ni se spună o poveste dramatică, în care iezii cei mulți trebuie să se ascundă în spatele caprei, de frica lupului de apă rece.
