După atâția ani de denunțuri și dezvăluiri ale mecanismelor interne de partid, e greu să mai faci vreo distincție în modul de funcționare al acestor mașinării.
Ideologic cel mai puțin, iar proximele tulburări interne din PNL arată că acest aspect a dispărut aproape complet. Sunt vânturate cu jumătate de gură sloganuri progresiste sau conservatoare, însă doar pentru a bifa și elementul ideologic. În ciuda acestei nivelări în jos, rămân caracteristici de evidențiat, mai degrabă din zona comportamentului psiho-politic.
De-a lungul timpului, PNL-ul a jucat rolul partidului căpușă, lipindu-se mereu de un partid mai mare, iar acum crede că i-a venit rândul să schimbe postura, cu diferența că nu poate onora statutul de partid mare, asta și pentru că a ratat fuziunea cu PDL, care ar fi putut duce la o omogenitate de tip PSD. Partidele mari trebuie să-și asume rolul de panzer care sparge frontul, implicit și riscurile derivate dintr-o asemenea expunere. Ori PNL n-a fost obișnuit cu genul acesta de comportament politic bărbătesc, cu lupta la scenă deschisă, uneori cu garda jos. Au fost mereu secunzii care și-au lăsat timp și spațiu pentru refugiu. Alte formațiuni n-au avut niciun alibi politic, dimpotrivă trecutul era mereu apăsător. Oricând li se puteau deconta evenimente petrecute după 90, gen mineriade, privatizări sau chiar și unele dinainte de 89, având în vedere originea PCR-istă. Într-un anumit sens această oglindă neaburită a fost mai cinstită cu alegătorul, care nu putea invoca ignoranța pentru votul acordat.
Peneliștii și-au permis mereu să fenteze jocul cu oglinzile și cu toate că n-au avut o origine sănătoasă și indiferent ce au făcut, privatizări frauduloase, corupție de sistem, atacuri la adresa democrației și a statului de drept, au făcut gaură în portretele Brătienilor prin care și-au băgat capul, clamând că ei rămân pe veci urmașii acestora și apostolii democrației străbune în România.
Legat de Brătieni, merită spus că aceștia nu au excelat nici la capitolul democrație, nici la liberalism. Nicio legătură între liberalismul global anglo – saxon și izolaționistul, ”prin noi înșine”. Dar dacă atunci se justifica o doză mare de naționalism, având în vedere proiectul Marii Uniri, astăzi perspectiva e depășită. Liberalismul nu mai poate fi cel pervertit de Brătieni și nici democrația cu mână de fier nu reprezintă un ideal. E adevărat că actualii liberali nu prea mai insistă pe tema aceasta. Ei n-au putut onora acel ”prin noi înșine” nici măcar la nivelul performanței politice, având mereu nevoie să paraziteze organisme politice mai dezvoltate decât al lor, nereușind să-și depășească rahitismul politic congenital.
Prin liberalism cei mai muți au înțeles că trebuie să te îmbogățești cu statul, culminând cu un fel de capitalism de lojă, nici pe departe adevărata inițiativă privată, independentă, care în mare măsură a dus la faliment sau la o supraviețuire anxioasă. Sunt pline orașele țării de oameni cinstiți, fără pile la stat, care și-au închis magazine, librării, pentru că nu toți și-au permis să acceseze ”ușa interzisă” pentru a le fi șterse datoriile, și de soarta cărora uită să vorbească intelectualii noștri publici, adepții capitalismului de conferință.
Revenind la epigonii liberali, ei au dovedit capacitatea uimitoare de-a arbora mereu steagul politic al unui trecut glorios și de a reuși să unească și contrarii aparent ireconciliabile comportamental, combinând țărăniile de marginea hotarului cu snobismul masonic, pe lângă aceasta a venit și transfuzia cu sângele albastru al securității, prin boieri ca Bălăceanu – Stolnici, Dan Amedeo Lăzărescu, Alexandru Paleologu.
Însă peste toate, indiferent de pocinogurile pe care le-au făcut, rămâneau în orice situație, urmașii nenumărați și neîntinați ai Brătienilor. Îi așteaptă momentul despărțirii de această identitate falsă, odată cu virajul spre o conducere progresistă. O schimbare a genului politic pe placul neomarxiștilor care conduc Europa. În felul acesta putem crede și noi că suntem mai europeni decât alte țări estice rebele, deși nu avem autostrăzi și nici nivelul lor de producție și de trai. Dar nu e de jelit după pierderea unei false identități politice, știind că urmează o nouă travestire, fie ea și ”non-binară”, la fel de falsă. Cu toate că în prima fază va fi o tranziție a măștilor de carnaval politic, de la papion la trotinetă, ca abia în timp să se închidă și maternitatea politică a ”Brătienilor”, atât de prolifică după 1990.
Mai important decât falsele identități politice de care abuzează toate partidele, e de remarcat în premieră cum într-o coaliție, partidul mare ia culoarea celui mai mic, dar și mai important e ca dincolo de jocul de putere să nu ne pierdem luciditatea, știind de câtă naivitate e nevoie ca să le tot ceri mereu politicienilor noștri să stea cât mai aproape de oameni și de problemele lor, când ei au intrat în politică tocmai pentru a dobândi privilegiul de a sta departe de turmă.
