Să o luăm matematic. Dacă sâmbătă proeuropeniştii din alianţa ACUM s-au aliat cu partidul socialist al lui Dodon (finanţat de Moscova), provocând un şoc, punând-o pe Maia Sandu prim-ministru, ieri deputaţii lui Vladimir Plahotniuc s-au întors în Parlament, după decizia Curţii Constituţionale de demitere a preşedintelui prorus Igor Dodon. Sub presiunea străzii, oligarhul Plahotniuc a declarat că în Republica Moldova a fost dată o lovitură de stat.
Şoc şi groază. Aşa s-ar putea intitula teribilul moment al alianţei contra naturii dintre partidul lui Andrei Năstase, Platforma Civică Demnitate și Adevăr, şi Partidul Acțiune și Solidaritate, condus de Maia Sandu, apropiată cercurilor sorosiste.
Pentru a înţelege neînţelesul acestor zile trebuie să ne explicăm ce s-a întâmplat, de fapt, la data de 3 iunie 2019, când la Chișinău au ajuns concomitent trei reprezentanți importanți: Johannes Hahn, comisarul UE pentru politica de vecinătate și extindere, Dmitri Kozak, reprezentant special al președintelui Federației Ruse pentru Republica Moldova (el este autorul celebrului plan Kozak, care propunea rezolvarea conflictului din Transnistria prin federalizarea Republicii Moldova, în anii când la putere la Chișinău se afla comunistul Vladimir Voronin – n.r.), și Bradley Freden, director în Biroul de afaceri pentru Europa de Est al Departamentului de Stat.
Ce au stabilit mai-marii lumii? Un nou Pact Ribbentrop-Molotov ? Ce i-a supărat?
De fapt, Igor Dodon și Vladimir Plahotniuc, așa-numitul „binom” Dodon-Plahotniuc, ţeseau toată politica la Chișinău într-o măsură atât de mare, încât au ajuns să-i irite și pe europeni, și pe ruși, și pe americani, susține Dan Dungaciu. „Au venit toți pe teren și consecința este faptul că e o resetare. Din acest punct de vedere, sigur că sună ca o bătălie împotriva corupției, o bătălie care vrea să curețe R. Moldova, dar sunetul de fundal al evenimentelor de la Chișinău este, evident, geopolitic. Pentru că miza principală – și la asta va trebui să ne uităm – este cum va arăta vecinătatea din imediata apropiere a României, pentru că probabil se va discuta la un moment dat și de un tip de soluționare a conflictului înghețat din Republica Moldova, și de o soluționare a conflictelor din Ucraina, deci zona ar căpăta o altă alură strategică asupra căreia trebuie să cadă de acord și americanii, și europenii, și rușii”, a subliniat Dan Dungaciu.
Dar România unde e? La masa negocierilor ţara noastră lipseşte cu desăvârşire. Cui îi datorăm această absenţă? Preocupărilor pentru continuarea luptei anticorupţie care nu se va termina nici la Calende? Sau intereselor germane în regiune?
După cum ştim, cancelarul Merkel are o relaţie specială cu Vladimir Putin. O relaţie bazată pe interese economice. La Bucureşti e la putere un filogerman. Păi şi atunci ce nu e clar?
Revenind la evenimentele din Republica Moldova, cele două formaţiuni au demis sâmbătă şeful DNA-ului moldovenesc şi pe cel al serviciului de informaţii, în aclamaţiile Partidului Popular European, obişnuit să conducă Europa împreună cu socialiştii. Doar că socialiştii lui Dodon numai social-democraţi nu sunt, mai degrabă filoruşi.
Recent, Igor Dodon, preşedintele demis de Curtea Constituţională (a câta oară?), a recunoscut că partidul său primea un milion de dolari pe lună de la Moscova.
Ce s-a întâmplat de fapt?
În urmă cu trei luni, în Republica Moldova au avut loc alegeri. Partidul socialiştilor a câştigat alegerile cu 31,15%, dar nu destul pentru a desemna prim-ministrul. Blocul electoral ACUM (format din Platforma Civică Demnitate și Adevăr şi Partidul Acțiune și Solidaritate) a obţinut 26,86% din voturi, insuficiente pentru a forma guvernul. La putere a rămas Partidul Democrat din Moldova, controlat de oligarhul Plahotniuc. Partidul omului de afaceri s-a clasat pe poziţia a treia.
Ce-l face invincibil pe Plahotniuc? Se întreabă mulţi.
Dar să revenim la teribila alianţă dintre Partida proeuropenistă şi cea filomoscovită. Cum de au ajuns la un asemenea mise-en-place? În condiţiile în care Chişinăul a reuşit să facă paşi serioşi spre aderarea la Uniunea Europeană. Partidul socialist nu este altceva decât o falangă a Kremlinului care-şi doreşte un control total asupra administraţiei din Republica Moldova, având în Transnistria un cap de pod militar, un fel de Crimeea mocnită, gata să transforme Moldova în flăcări.
E clar că puterile centrale au nevoie de un cordon sanitar de protecţie a frontierei NATO, în vecinătatea Rusiei expansioniste şi mereu puse pe harţă. Altfel nu se explică de ce atât de greu e să accepte Republica Moldova drept un partener strategic. Sigur că şi Klaus Iohannis, a cărui politică externă e de toată comedia, n-a făcut nimic pentru întărirea şi recunoaşterea diplomatică a Moldovei. Nici de unionism nu-l poate acuza nimeni. Pentru că unioniştii susţin întoarcerea Basarabiei la ţara mamă şi sunt împotriva oricăror tratate cu Republica Moldova, un teritoriu răpit de la ţara mamă.
Revenind la alianţa nenaturală dintre europenişti şi putinişti, trebuie înţeles contextul basarabean. Toate cele trei partide care au avut-o pe Maia Sandu premier pentru o zi au avut un numitor comun: lupta cu anticorupţia lui Plahotniuc.
Lecţia de la Chişinău demonstrează încă o dată că nu există principii, doar interese. Hoţul meu e mai cinstit decât hoţul lor, sintagmă pornită şi consacrată la Bucureşti. Republica Moldova e teatru de luptă. Zeci de mii de protestatari în stradă apără recucerirea baricadei pierdute de Plahotniuc doar o zi. Cine va câştiga din bătălia dusă între trei tabere? Ca întotdeauna, cel care deţine controlul asupra instituţiilor de forţă: poliţia şi serviciile secrete.
Marile Puteri iar decid în numele nostru pentru că ne lipsesc adevăraţii bărbaţi de stat. Dacă aveam un Corneliu Coposu şi pe regele Mihai pe tron, Basarabia era întoarsă deja la patria mamă. Sau cel puţin aşa ne place să credem.
Numai anul trecut Guvernul României a dat un ajutor nerambursabil Moldovei de 100 de milioane de euro, plus că le construim reţeaua de înaltă tensiune tot pe banii noştri. Plătim, dar peste capul nostru decid alţii.
Plahotniuc a ajuns oligarh cu ajutor românesc. În anii 2000 i s-a dat pe mână Petrom Moldova, asta în timp ce partea românească preda “bijuteria coroanei” (cum îi plăcea lui Radu Vasile să considere Petrom, austriecilor de la OMV). A ajuns miliardar cu sprijin de la Bucureşti. Ulterior a cochetat şi cu ruşii, şi cu europenii, şi cu americanii. Acum, după întâlnirea celor trei grei, se pare că a devenit nefrecventabil. Cu ce preţ? Al federalizării Moldovei? Noi unde suntem?
