Simpla umanitate, în cugetare și gesturi, are, din nefericire, tot mai slabă trecere la noi. Dacă pui întrebări, îți dai repede seama că devize consacrate ale culturii europene, precum „ omul este ființa supremă pentru om”, „să nu faci altuia ceea ce nu vrei să ți se facă ție”, „omul este scop și niciodată mijloc”, se învață minim. Chiar pomenite, ele sunt înecate în perorații care le convertesc în decor. În afara școlii, sunt chiar desconsiderate, ca relicve ale unei lumi dispărute. Instituțiile însele au luat-o de ani buni pe ruta ignorării oamenilor.
Și totuși, oricum se evaluează realitățile, s-a dovedit de fiecare dată că nu este viață propriu-zis umană fără a cultiva minima umanitate în relațiile dintre oameni. O societate populată cu agresiuni nu este ferită de convulsii. Nu sunt performanțe unde devizele amintite se încalcă, și nici ieșire din marasm.
Aceste devize exprimă lapidar ceea ce înseamnă a fi uman, încât, în cazul multor desfășurări de evenimente de astăzi, putem vorbi despre atitudini subumane. Iată câteva exemple.
De mulți ani, cel mai discutat caz este cel al comercializării de ființe umane. Cronologic, s-a început cu vânzarea de copii – unii, să fim lucizi, nu doar pentru înfiere, ci, oricât de revoltător este, și pentru organe. Mai nou, tot mai mult pentru organe. România a devenit, pe tăcute, țara în care nu se știe soarta unor copii.
S-a adăugat repede comerțul cu fete. Oricine a călătorit frecvent a putut vedea, pe avioane, trenuri sau autobuze, tinere destinate, vizibil, metropolelor comerțului sexual, iar statisticile spun lucrurilor pe nume.
Mai nou, a început să se ridice vălul de pe specularea financiară a condiției celor în vârstă. Ca urmare a legislației încropite și a înțelegerii primitive a deschiderii societății, s-a ajuns într-un alt impas jenant. Afară de apeluri electorale la ocazii, a văzut cineva măcar o vizită a decidenților statului la așezăminte pentru orfani, vârstnici, neajutorați?
Peste toate, comercializarea de ființe umane nu este în niciun caz capitol încheiat în România de azi. După cum stau lucrurile, alte fapte terifiante pot ieși la suprafață la orice oră.
Sunt însă și în alte zone ale societății atitudini subumane. Este vorba, de pildă, de periferii lăsate în mizerie ale unor orașe, în care traiul în magazii părăsite și printre obiecte murdare, reducerea vieții zilnice la scormonirea gunoaielor, sunt zguduitoare. Este vorba apoi de sate uitate ale țării, în care diferența dintre viața oamenilor și cea a altor ființe este scăzută. Este vorba, în sfârșit, de tratarea subumană a omului fără apărare. Vezi în orașe nenumărate soții și copii de agricultori, veniți de departe spre a-și vinde produsele trudei lor, care sunt împinși în condiții de viață sumare, storși de bacșișuri și umiliți de funcționari locali.
O atitudine subumană face ca celor născuți în familii nevoiașe să li se pregătească, tocmai prin legile recent adoptate ale educației, cea mai pe față segregare din câte a cunoscut România. „Șanse pentru fiecare copil”, deviza sublimă a modernității, s-a uitat. Este probabil că vor fi modernizări în educație, dar prea puțin în casele în care locuirea este la grămadă, lumina la felinar, mâncarea pe apucate, cărți lipsă, posibilități de navetă ioc, bani de meditații nicidecum. Încropeala „România educată”, în care nu se știe nici acum ce este educația și cine educă pe cine, ruinează în plus șansele multor copii.
Oamenii sunt loviți la tot pasul de atitudini subumane în țara adusă de decidenții ei într-o situație fără precedent: țara cu cea mai mare pondere a săracilor de pe continent, cu cel mai mare abandon școlar și cu cea mai mică lectură pe cap de locuitor. Fiecare indicator stă pe un morman de erori de decizie, de nepricepere și de subumanitate, care antrenează apoi și altele.
Este subumană atitudinea celor care nu știu să vorbească despre alți oameni, prezenți sau absenți, fără a le administra adjective pe care nu și le-ar aplica lor. Inși care nu se privesc în oglindă să se vadă cum sunt și nu realizează propria precaritate culturală, civică, morală, îi califică dezinvolt pe alții drept „anacronici”, „extremiști”, „aserviți” etc. Se distribuie organizat din umbră clișee fără legătură cu faptele, sperându-se în transformarea dezacordului în probă și în stabilirea adevărului cu mijloacele forței.
Sunt dovezi că nu s-a înțeles nici după prăbușiri repetate că fiecare om are o demnitate și o capacitate ce solicită înainte de orice respect pentru ce spune. Că un om are dreptul la alegere, inclusiv politică, precum oricare altul! O vastă mobilizare a urii vrea să înlocuiască chibzuința și solidaritatea în principii, cu care a progresat orice societate.
A devenit un sport foarte costisitor, care a privat deja România de multe valori profesionale, civice și umane, recursul la sofismul argumentum ad hominem. Nu se discută tema pusă în discuție, căci de obicei lipsește și capacitatea de a discuta la obiect, dar se vrea împiedicarea persoanelor de a se exprima. Se trăiește din simplă delațiune și se fac cariere pe ea.
În niciun stat nu se recurge, precum în România actuală, la „desemnări personale” de subalterni, consilieri, funcționari publici, evident străine democrației și constituției democratice. De sus până jos, acestea abundă. Feudalismul, atât de stigmatizat în istorie, este în România azi, din păcate, cu mult întrecut. Abia se ridică vălul de pe situații în care „desemnații” sunt zeci de rude, fini și acoliți în afaceri și în orice.
„Desemnările personale” în funcții publice, nepotismul, pilele sunt subumane și din motivul că împiedică valorificarea aspirațiilor legitime ale talentelor reale și ale oamenilor corecți. În democrația carpatică de azi, cu sistemul „desemnărilor personale” și corupția ce-l însoțește, emigrarea rămâne, deocamdată și din nefericire, soluție.
Istoricii din țări ale Europei Centrale semnalează consternați că nici astăzi statul român nu înțelege locul și rolul serviciilor secrete într-un stat democratic. Nu este vorba doar de reluarea absurdă a mccarthysmului în legislația României actuale, care este deja șocantă, după ce în SUA, știm bine, este demult respinsă eroarea anilor cincizeci. Nici nu este vorba de ceea ce mari puteri ar cere României, cum vor să-și justifice inițiativele păguboase decidenți români de azi.
Este vorba, în această situație, de ceva mai mult și mai vizibil – de perpetuarea mentalității de milițian, de carențele culturii de fond și de continuarea falsificării ca mijloc de controlare a cetățenilor. Generali ai securismului actual, subalternii și portavocele lor se și laudă cu posibilitatea pe care o au în mână de a măslui, la nevoie, orice. Cine se îndoia? Atitudine subumană – este puțin spus!
O astfel de atitudine se află și în confuzia curentă a politicii cu șmecheria propagandistică, a liberalității cu a face orice, care a acaparat mentalitatea multora. Și în disprețul implicit pentru orice formă de civism!
Se spune că atitudinea față de animale prefigurează la oameni atitudinea față de alți oameni. Este adevărat, căci există o legătură lăuntrică între cele două, ambele stând pe atitudinea față de viață. Niciun înțelept nu a spus că este uman să lovești viața. Nicio maximă nu trimite la aceasta. Azi se raportează ca victorie omorârea de animale, luată ca triumf al civilizației. Tratarea animalelor este însă doar prefața brutalității față de oameni.
Se pot cita încă multe alte locuri în care atitudinile subumane fac ravagii. Cele evocate sunt abia un eșantion.
În fața acestei răspândiri a subumanității în societatea de azi, nu ar fi cazul să se stea cu brațele încrucișate. Chiar în improvizatele reglementări actuale, autoritățile sunt responsabile și nu este exagerat să fie trase la răspundere – moral, civic, juridic.
Calitatea legilor este o rană demult deschisă. Dar dacă, după atâția ani, România se trezește cu o întinsă subumanitate, nu este oare cazul să se adopte alte legi? Nu mai contează că există legi, dacă sunt rău făcute, cum sunt cele mai multe de azi.
Profesionalismul, dublat de reflexivitate și răspundere devin vitale pentru România, dacă se vrea ieșirea din prăbușirea ultimelor două decenii. O asemenea cultură nu este posibilă fără asumarea a ceea ce înseamnă să fi uman.
Mulți se dau „proeuropeni” – cum le place să se flateze, chiar dacă nu au făcut ceva pentru europenizare, rămânând mai curând rudimentari, fie și în costum și mașini cu girofar. Dar dacă tot se proclamă „proeuropeni”, nu ar fi cazul să pună capăt subumanității? Lor și a altora?
Căci „proeuropean”, la propriu, înseamnă, desigur, preocupare pentru stăpânirea de competențe tehnice, grija pentru randament și eficacitate, propria afirmare și cooperare în relații (detaliat în A. Marga, Filosofia unificării europene, 2006). Înseamnă, însă, și împărtășirea de valori ce schimbă ceea ce este în jur potrivit nevoilor oamenilor. Bunăoară, autonomie a judecății, adevăr înțeles în raport cu datele experienței, cunoaștere orientată spre ameliorarea condițiilor vieții, deschiderea spre interesul public, empatie.
A fi „proeuropean” presupune să-i recunoști vieții un sens superior simplei lupte pentru supraviețuire și aranjare egoistă de sine. Înseamnă a fi solidar cu celălalt și a te pune, măcar ipotetic, în situația lui.
Semnalarea a ceea ce este neconvenabil, critica a ceea ce nu merge și indicarea responsabililor ține, de fapt, de esența europenității. „Proeuropean” nu înseamnă deloc a aproba decizii nechibzuite și a face temenele în fața șefilor, oricare ar fi ei!
Accepțiunile proeuropenității întreținute de propaganda din zilele noastre nu sunt nicidecum ultimul cuvânt, căci nu au de a face cu adevărul și integritatea. În fond, oamenii se cuvin respectați în demnitatea, libertățile și drepturile lor. Și oportunismul are, de fapt, inspirație subumană.
