Privind la conflictele majore din ultimii ani, războiul din Ucraina și cel din Orientul Mijlociu, putem observa un numitor comun în politica de război. Nimeni nu se consideră drept agresor, toată lumea atacă pentru a se apăra. Intervențiile sunt motivate prin invocarea pericolului agresor al taberei opuse. Statele își justifică orice agresiune din postura de victime, astăzi nimeni nu mai pornește să cucerească din dorința afișată de a-și afirma superioritatea de credință, ideologie, cultură, rasă, etnie. Spiritul conchistador a murit, astăzi pentru a putea ataca trebuie să te dai întâi victimă. Acest fapt e valabil și în relațiile individuale, unde toate atacurile sociale au început să îmbrace haina șifonată a victimei. Toți discriminații pe motiv de sex, religie, rasă, cultură ies la atac atunci când au nevoie. Însă această cultură a victimei resentimentare tinde să contamineze și relațiile normale obișnuite.
Și la fel ca în cazul conflictele interstatale se plusează valoarea pericolului pentru a crea victimizarea necesară și implicit îndreptățirea agresiunii. Invocarea pericolului, chiar dacă pleacă de la unele realități, conține toate exagerările de rigoare de care are nevoie o entitate conflictuală.
Acest mod de operare nu-l regăsim în spațiul mioritic la nivel de politică statală. Noi ca stat nu folosim victimizarea pentru a agresa, noi doar vrem să ne încărcăm trupul statului de zale și scuturi împovărătoare. Strategia noastră este bazată exclusiv pe servilism defensiv. În sensul acesta, ni se potrivește remarca lui Montaigne care remarca laudativ armele ușoare ale parților în contrast cu armurile grele cu scop defensiv care împiedică agilitatea ofensivă. E valabil și la nivel psihologic individual. Cu cât ne protejăm mai tare, cu atât devenim mai greoi și mai lipsiți de inițiativă. Din frica de-a nu pierde ajungem să ne autoblocăm în fața vieții.
Suntem departe de riscul de-a cădea în cealaltă extremă a curajului nesăbuit dat de o prea mare putere. Napoleon lupta în câmp deschis la Borodino fără să mai țină cont de calculul strategic. Marele geniu militar, care se ilustrase până atunci ca un adevărat artist al strategiei militare, e îmbătat de propriul mit al invincibilității. Lecția s-a repetat de atâtea ori în istorie. Când te crezi invulnerabil, consideri că nu mai ai nevoie de tactică. Strategia e pentru cei care vor să-și protejeze vulnerabilitățile în fața inamicului. Noi nu avem nici forță de atac, nici viclenia victimizării agresive, ca alte nații vecine și belicoase.
Astăzi, ca să poți lovi pe cineva, te consideri mai întâi victima unui abuz. Orice gest poate fi răstălmăcit de cineva care se poate pretinde victimă. Vrei să ajuți motivațional, educațional, poți fi acuzat de autoritate abuzivă. La nivelul școlar, copiii au pus mâna pe această rețetă simplă, te dai victimă și îi reclami pe cei care nu-ți satisfac capriciile.
Evident că există victime și abuzuri reale. Din păcate, multe dintre ele ajung să-și piardă din relevanță și să se risipească printre victimizările de lux. Această stare de fapt e și rezultatul unui relativism fără discernământ care a dus la situația absurdă în care astăzi numai cine nu vrea nu are dreptate. Teribilă această involuție a democrației care a slujit odinioară nevoii de gândire liberă, iar acum a devenit suportul pentru păreri idioate umplute doar de dorința de-a avea întotdeauna dreptate. De la lupta pentru o societate a nuanțelor dusă prin scepticismul democratic care a șubrezit absolutismul s-a ajuns la un liberalism găunos. Ideea de-a valida valoric orice gest, comportament absurd, prin uzatul și abuzatul clișeu, ”e dreptul meu”, doar pentru că nu există o interdicție legală, trădează mai degrabă sclavia conformismului decât libertatea individuală. Multe reflexe condiționate din societatea de azi se ascund în spatele unor libertăți iluzorii.
O altă modalitate de automistificare o vedem la nivelul autoevaluărilor false. Astăzi fiecare e doar ceea ce spune că este. Așa cum există victimizări imaginare, există și autoportrete trucate. Competențe imaginare pentru a întreține o falsă stimă de sine. Acest joc al măștilor cu victime imaginare creează o atmosferă de manipulare continuă, iar unde e multă manipulare e și mult parazitism. Tinerii învață să obțină totul prin manipulare emoțională, nu prin efort. De asta nu mai vedem rebeli adevărați în societatea spongioasă în care trăim, nimeni nu se mai opune fățiș realității strâmbe, toți preferă victimizarea egoist profitabilă. Pentru oportunistul laș și profitor, violul se transformă repede în amor liber consimțit iar după ce culege beneficiile cedării lașe își vinde scump trauma plimbându-și în public cearșaful înroșit al dezvirginării morale.
Toate aceste metehne nu fac decât să slăbească egoismul primar al vieții care e atrofiat printr-o degenerescență lentă. Scade tot mai mult nevoia de-a crea familii stabile și de-a avea urmași, în schimb e hipertrofiat egoismul hedonist al lăcomiei.
Victimizarea pare a fi noua strategie de atac, dar și de succes, însă în plan individual și social ea vine la pachet cu un preț mare pentru sănătatea vieții.
