Fără să întrebe victimele comunismului, un pehlivan al cârmuirii de dreapta solicită interzicerea reluării Cenacului Flacăra pe motiv de “îndoctrinarea comunistă a tinerei generații.” Acesta, totuși, va avea loc, în ciuda recomandărilor directorului pus de rețea să îngroape investigațiile crimelor comunismului.
Profesorul de talie mijlocie (nu-i rețin numele), dar cu înalt devotatement față de rețeaua progresistă care l-a făcut om, solicită organizatorilor Cenaclului Flacăra, pe stil nou, să înceteze “propaganda comunistă.” Nu-și mărturisește misiunea secretă de cioclu al investigării crimelor comunismului, dar iese brifat la luptă cu himerele trecutului.
Andrei Păunescu nu se-mpiedică de-un ciot guvernamental
Andrei, fiul lui Adrian Păunescu, poetul de geniu care a creat fenomenul Cenaclului Flacăra, vrea să reînsuflețească proiectul tatălui său, pe o plajă de la mare. Noua inchiziție democratică i-ar tăia microfonul. De ce? Pentru că orice mișcare necontrolată de sistem trebuie ucisă-n fașă. Fie distrusă din interior, fie interzisă. Asta în plină epocă, ce-și zice a libertăților și a diversității.
Păcatul corifeilor noii ideologii progresiste, a cancel culture, e că aplică, într-un regim democratic, aceleași metode cu ale defunctului regim: cenzura. O societate liberă are dreptul să aleagă. Nu prin coerciție și edict guvernamental se crează o nouă cultură. Dar care e noua cultură?
Adrian Păunescu „Acum faceți transmisii pentru viitor. În secolul viitor se vor uita la voi ca la Stan și Bran”
Mandatarul ideologiei euro-atlantice vorbește în numele victimelor comunismului. Asta e culmea. Avea 12 ani la revoluție. E și coautor al unei cărți despre Revoluția din 1989. Dacă avea aptitudini și pricepere de cercetător istoric, ar fi înțeles de ce “îndoctrinații” au fost primii care au ieșit la revoluție.
Poate că n-a aflat că Cenaclul Flacăra, în plină epocă de evlavie patriotică, a fost interzis de dictator.
Departamentului de stat îi e teamă de orice mișcare naționalistă în Europa. Asta e clar. Comandamentul de la Bruxelles intră în alertă la orice tril de pupăză băștinașă.
“Te salut, tineret în adidaşi! Te salut, generaţie-n blugi!”
“Te salut, tineret în adidaşi! Te salut, generaţie-n blugi!” Așa începea orice reuniune cu mii de tineri. Poate că Andrei Păunescu n-ar fi reușit să adune o arenă întreagă, precum putea, la orice ceas din zi sau din noapte, regretatul său tată. Dar, la reclama făcută de un adversar al fenomenului, pe care nu l-a înțeles, cu siguranță că va avea mai mult public.
Profund conștientă, mama m-a dus la prima reuniune “de îndoctrinare.” Aveam 12 ani. I-am văzut, pentru prima oară, pe idolii generațiilor mai vârstnice: Pheonix. Sala Olimpia din Timișoara, plină până la refuz, era în picioare. Din statura mea, nu reușisem să-i văd pe creatorii muzicii de legendă. Dar și acum îmi răsună în urechi “Cantafabule,” în acompaniamentul Dubașilor din Brănești, “niște țărani comuniști, nu?”
Poate că pițifelnicul de la IICMER, instituție ucisă pentru a se stopa investigarea crimelor comunismului, nici n-a aflat că Nicu Kovacs și-a luat mai apoi trupa și a tulit-o în Occidentul, mult lăudat azi, de cei care n-au înțeles marea trecere de la comunism, spre feudalismul modern, via capitalismul de cumetrie.
Trecutul de valori, prezentul de umori…
La reuniunile de “îndoctrinare comunistă” ale Cenaclului Flacăra, am fredonat melodiile artiștilor Doru Stănculescu, Tudor Gheorghe, Ştefan Hruşcă, Nicu Alifantis, Vasile Şeicaru, Valeriu Sterian, Victor Socaciu, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, formaţia Iris, Mădălina Manole, Tatiana Stepa, Mircea Vintilă și Ducu Bertzi. Și am participat ulterior la revoluția anticomunistă. După 1989, am avut șansa să fiu primit în cercurile lor muzicale.
La 20 de ani, eram printre organizatorii Tim-rock festival. Generația mea era pretențioasă. Aveam viniluri originale ale Pink-Floyd, Led Zeppelin, Jethro Tull. Dar și albumuri de la marile lor concerte. Eram conectați la tot ce freamătă Occidentul.
Cu greu am acceptat să ne cânte în sala de liceu “Celelalte cuvinte.” Visam să car sculele trupei Rolling Stones. Am plâns, când i-am văzut la București. Îmi trecuseră emoțiile, dar când a adus Roger Watters “The Wall” în București, mi-am decretat: “capitalismul a învins și-n țara mea.”
Păcălicii corectitudinii politice au plâns la vreun concert?
Fredonam versurile lui Watters pe timpul comunismului. Nu știam principalul mesaj al textului. Dar interpretarea mea era: Zidul Berlinului. Eronată. El se gândea la granița dintre artist și fan, aveam să aflu colindând lumea spectacolelor.
N-am auzit niciun interpret – pot depune mărturie în fața oricărui tribunal ad-hoc al corectitudinii politice – care să-l fi omagiat pe Ceaușescu.
În timpul primelor iubiri, cântecele de dragoste ale Cenaclului reverberau în sufletele noastre. Pentru ce să fie condamnat fenomenul? Pentru că existau emoții naturale, nu crize existențiale și depresii de gen, de mod sau de stare?
citește și: Legile educației naționale. Teze și antiteze
Generațiile ulterioare celor “optzeciste” n-au prins feeling-urile muzicii rock. Gusturile s-au format pentru un alt format de muzică. Dovadă ca dupa ’89, marile vedete au fost Guță, Adi minune, Salam si „alte mezeluri.”
Fiecare generație își supraviețuiește propriilor deziluzii. Dar să faci trecerea de la Mircea Baniciu la Vali Vijelie e un salt mortal înapoi.
Corifeii atlantismului n-au metodă, nici stil, nici evlavie pentru crearea unei mișcări culturale. Pentru că n-au niciun Dumnezeu. Și atunci se conduc după principiul lui Dante, scris pe poarta Infernului: „Lăsați orice speranță, voi cei care intrați!” Și intră turme, turme, noii cutezători, carnea de tun a ideologiei războinice.
Vocile lumii
Constantin Vaeni
Regizor
debutează ca actor copil în filme de Andrei Blaier și Sinișa Ivetici Ora „H” (1956), Mingea (1958), Furtuna (1960). Se angajează la Studioul „Alexandru Sahia” în 1969, asistent regie. Debutează ca regizor în 1972 – film documentar și în 1974 – lungmetraj ficțiune. Se implică în activitatea Comitetului cineaștilor și în realizarea unui fond de documente cinematografice al evenimentelor din decembrie 1989 – ianuarie 1990. 1990-1991 și 2000-2003 vicepreședinte al Centrului Național al Cinematografiei (CNC), 1990-1993 director al Studioului cinematografic de creație „Gamma”, 1992-1998 membru în Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), 2003-2009 director general „Româniafilm” R.A. Membru al Uniunii Cineaștilor din România.
„Dați, fraților – n-aveți telecomandă? Dați pe Guță, pe Vali Vijelie, dați pe Adi de la Vîlcea, pe Jean de la Craiova și pe alți „olteni de top”, ori dați pe „Delia,” pe „juna Lori,” ori pe „Chirilă,” pe Șîșu, ori pe „Vierme.” Sau topăiți, fraților, până vă vine leșinu’, în „viermuielile” alea de pe la „Untold” și „Neversea” – că-s tot „Cenacluri ! Vă rog eu frumos, cu toată dragostea: “nu mai tot încercați, fraților, să „ne tot trageți chiar pe toți pe #dreapta.” Întreb de mai multă vreme, dar și pe alți chinuiți de „fantoma Cenaclului Flacăra,” mă mut cu întrebarea și pe „public.” #Slava .. dragii moșului ! …c-am rămas fără lămâi în casă, și fug să nu-nchidă la .. „non-stop,” a scris regizorul Constantin Vaeni la o postare pe facebook.
