Evocarea momentelor din decembrie 1989 ne obligă mereu să reanalizăm şi să regândim acele evenimente. Ca la orice moment istoric controversat, ambiguitatea lui rezistă în timp. Însă această nebuloasă persistă în primul rând pentru că la nivelul oficial nu se dorește o limpezire. Sunt ignorate cu bună știință demersurile istoricilor și jurnaliștilor, care nu fac altceva decât să demonteze cu date şi documente, falsul istoric care încearcă să acrediteze grosolan ideea de revoluție. N-a existat nicio revoluție pură și spontană în toată istoria umanității, decât în visele adolescenților întârziați sau a celor pe val.
Permanent au fost prezente urzeli de culise, realizate de regulă de un grup susținut de forțe oculte. Nu neagă nimeni că nu a existat o doză de risc major din partea unei minorități revoluționare. Aceștia n-ar trebui să se simtă jigniți de faptul că dovezile survenite peste timp atestă lovitura de stat, dimpotrivă, faptul că n-a existat o majoritate revoluționară care să inițieze o insurecție istorică, pune în lumină și mai mult curajul nebun al celor puțini care s-au jertfit sau și-au riscat viața.
Cele mai multe victime s-au înregistrat după prăbușirea dictaturii
E suficient să ne gândim la masacrul din Piața Tiananmen din vara aceluiași an, 1989, pentru a avea un termen de comparație. Acolo au fost uciși din datele oficiale, 3.000 de oameni, dar numărul lor de fapt ajunge spre 10.000. La noi cele mai multe victime s-au înregistrat după prăbușirea dictaturii, ceea ce arată și lașitatea de dinainte, dar și ticăloșia de după.
Prin urmare, neexistând mase largi de oameni care să iasă în stradă şi să protesteze violent împotriva ordinii totalitare existente la acel moment, nu putem vorbi de un moment revoluționar. Din păcate, cu aşa ceva bravul popor român nu se poate lăuda. Singurele proteste adevărate au fost ale miilor de timişoreni până pe 20 decembrie şi ceea ce s-a numit apoi, în Bucureşti, baricada de la Inter, precum şi unele proteste răzleţe prin alte oraşe ale ţării. Aceştia pot fi numiţi manifestanţi, protestatari, grupuri de revoltă, dar n-au amploarea suficientă pentru a intra în definiţia revoluţiei.
Vip-uri politice după decembrie 1989
Însă și unii dintre ei sunt acoperiți de umbra îndoielii, dacă ne gândim la pastorul ocult, Laszlo Tokes sau la faptul că mulți dintre cei care au fost la ”baricada de la Inter” au ajuns vip-uri politice după 1990, deși e adevărat că mulți doar s-au lăudat că au fost acolo. Ceea ce confirmă observațiile multor istorici și jurnaliști de investigație, privind existența unui scenariu pregătit dinainte.
Spre exemplu, în Timişoara, de abia pe 20 decembrie, când armata a trecut de partea poporului și oraşul a fost decretat liber, oamenii au ieşit puhoaie pe străzi. Sunt date verificate de către istoricul Alex Mihai Stoenescu, care arată că până pe 20 decembrie s-au înregistrat 22.000 de apeluri la miliţie ale cetăţenilor care cereau restabilirea ordinii. Celebrul „Să fie linişte!” e bine înfipt în subconştientul colectiv românesc.
La fel în 22 decembrie, la Bucureşti. Dacă armata n-ar fi dat înapoi, grupurile de curajoşi din piață ar fi fost măturate şi n-am mai fi văzut mase largi vuind cu elicopterul deasupra capului lor. Ulterior a început carnavalul, n-a mai fost revoluţie, e adevărat, din păcate, un carnaval cu mult sânge. Mult mai mult decât vărsase Ceauşescu.
Întrebarea ar fi: de ce românii n-au făcut revoluţie? Dintr-un motiv care ţine de genomul nostru. O anumită schizoidie dată de laşitate şi de oportunism. Românii îl înjurau pe Ceauşescu, făceau bancuri pe seama lui, dar când venea momentul supunerii o făceau nepregetat. Şi nu o făceau bombănind, ci dimpotrivă cu exces de zel, linguşind pe cine trebuia. După care fiecare se retrăgea, înjurând moromeţian în colţul lui.
După decembrie 1989, marxismul a fost înlocuit cu anticomunismul
Cadrele universitare profesau un marxism mimetic, care a fost înlocuit după 1990 cu anticomunismul papagalicesc.
Antropologul Claude Karnoouh mărturisește că a constatat cu stupoare cum colegii lui de la Universitatea Babeș – Bolyai, în frunte cu Andrei Marga, din marxiști înflăcărați înainte de 1989, au devenit niște anticomuniști înverșunați după 1990. Dacă înainte de 89, predica marxistă îi ajutase să obțină un statut impozant cu beneficiile aferente, odată trecuți pe celălalt trotuar al istoriei, predicau deja anticomunismul cu beneficii, pentru că la ora aceea, fără o bursă în străinătate, era mai greu pentru un profesor să-și aducă o mașină din Vest.
Marea masă a românilor n-a vrut să-l dea jos pe Ceauşescu
Scriitorii fostului regim înjurau dușmanii vestici ai poporului și Radio Europa Liberă, ca tot ei să beneficieze în schimb de delegații în hulitul Occident, alături de echipele de fotbal sau la întâlnirile culturale. De acolo veneau adăpați și furajați corespunzător de către societatea de consum, fiind pregătiți în formă maximă pentru a-și continua odele lingușitoare și propagandistice. Marii actori ai ţării jucau în filme comuniste, recitau şi se întreceau care să fie cât mai vizibili în faţa partidului, artistele căutau să se mărite cu potentaţii vremii, vecinii se turnau între ei cu gândul la o răsplată. Aşa arăta România „revoluţionară”.
De aici reiese şi individualismul nostru dus până la extremul egoism. Fiecare face totul pentru el, nimeni nu crede într-un bine comun. Toţi vrem să ne meargă nouă bine şi celorlalţi rău, idee regăsită azi în formula manelistă, să moară toţi duşmanii de ciudă. Prin urmare, marea masă a românilor n-a vrut să-l dea jos pe Ceauşescu, chiar dacă nu-l iubea, pentru că fiecăruia i-a păsat doar de pielea lui. Această duplicitate s-a păstrat şi astăzi. Toată lumea e moralistă, principială, pozitivă, iar când e vorba de linguşeală şi de oportunism e sacrificată orice demnitate.
În aceste condiții, era firesc faptul că România nu avea cum să se schimbe, pentru că poporul nu fremăta sub impulsul vreunui ferment revoluţionar, nu exista prefacerea interioară necesară care să determine schimbarea unei mentalităţi.
Nu se justifică pretenţiile revoluţionare faţă de evenimentele din 1989
De aceea nu se justifică pretenţiile revoluţionare faţă de evenimentele din 1989. De aceea a putut exista Ceauşescu care e un produs tipic românesc, dincolo de influenţele sovietice, pentru că noi preferăm prefăcătoria şi linguşeala. De aceea te apucă o silă teribilă când revezi imagini cu show-ul tv de la revoluţie în care se simte că totul e fals, cabotin şi tipic românesc, adică acea isterie laşă ce vrem să treacă drept curaj. De aceea, în toată perioada de show mediatic, care a urmat, am amplificat la maximum tot ce s-a întâmplat în acele studiouri, şi anume specialitatea casei, mascarada tragi-comică. De aceea nu există o separare temporală pe epoci în ceea ce priveşte adâncul poporului român, pentru că acolo n-a avut loc niciodată nicio revoluţie.
Din păcate, suntem blestemați să comemorăm la nesfârșit gaura din tricolor în locul căreia n-am pus nimic.
Citiți România Liberă și pe Google News!
