Euforia dată de cumpărături, de evenimentele pe care avem nevoie să le organizăm pentru a anunța marea schimbare a vieții de cuplu, este succedată de anxietatea pentru ceea ce va urma.
Așteptăm de la o ecografie la alta să ni se spună că totul este în regulă și ne simțim binecuvântați la primirea veștilor bune.
Printre noi, însă, sunt și oameni care nu împărtășesc aceeași bucurie pentru că ei trăiesc o experiență cu totul atipică.
Aceștia duc o luptă interioară foarte dificil de suportat pentru că dintr-odată se arată în fața lor, un drum lung sau o parte din viață pe care nu și-au imaginat-o niciodată și pe care nu o poate înțelege nimeni decât trăind-o. Apare o trecere bruscă de la ceea ce au proiectat inițial la vizite la psihiatru, așteptarea unui diagnostic, stabilirea unui program terapeutic și prescrierea unui tratament corespunzător diagnosticului primit.
Întâlnirile cu prietenii, ieșitul în parc, mersul la școală, mersul la teatru sau vizionarea unui film de desene animate stau sub securea deficitului de atenție, hiperkinetismului, stereotipiilor comportamentale, autostimulărilor, tantrumurilor, comportamentelor disruptive, comportamentelor agresive, opoziționismului, izolării sociale.
Tranziția de la relația soț-soție la cea de tată-mamă aduce oricum provocări, dar într-o situație atipică, schimbarea este covârșitoare.
Nu putem spune că relația de cuplu este prima care are de suferit. Aceasta face parte dintr-un cerc vicios pentru că influențează modul în care cei doi părinți se vor raporta la copil iar abordarea lor trasează linii clare în comportamentul și dezvoltarea copilului. Putem însă privi situația și de la coadă la cap, astfel că o problemă de comportament a copilului crează dezechilibre care afectează relația de cuplu. Cele mai întâlnite situații sunt acelea în care responsabilitatea totală revine mamei, indiferent cât de epuizant este acest lucru, iar tatăl neputând accepta noua dinamică a familiei, nu doar că are tendința să se retragă ci chiar face acest lucru. Fie că își găsește refugiu în diverse activități, fie că își exprimă nevoia de separare definitivă de mama copilului, implicit și de copil, tatăl se lasă dominat de frică și acționează în dezacord cu atmosfera care i-ar trebui asigurată copilului pentru a se recupera. În egală măsură mama trăiește experiența până la depresie. În esență ambii părinți traversează o perioadă asemănătoare celei de doliu: șoc la aflarea veștii, negare căci “nouă nu ni se poate întâmpla asta”. Furia, o altă etapă a procesului se poate identifica atunci când o bună bucată de vreme va da târcoale, ambilor părinți, întrebarea “de ce?!” Unii nu renunță până nu găsesc explicații, aruncând vina pe Dumnezeu, pe sine sau pe celălalt părinte: “nu ești un tată/o mamă suficient de bun/ă”, “nu era momentul potrivit să avem un copil, ți-am spus eu”, iar alții, poate mai norocoși, reușesc să depășească momentul susținuți de rude sau de apropiați, acceptă și merg mai departe în căutarea soluțiilor potrivite problemei cu care se confruntă.
Cum crezi că ar fi dacă ai înceta să-ți mai vezi copilul ca pe o extensie a propriei tale vieți și i-ai da dreptul să fie așa cum a fost ales să fie, fără să simți că viața ta s-a terminat atunci când i-a fost pus un diagnostic?
Cum crezi că ar fi dacă în loc de un părinte ar fi doi care să lupte pentru acest copil?
Cum crezi că ar fi dacă ai căuta soluții, nu responsabili pentru ceea ce tu numești “eșec”?
Cum crezi că ar fi dacă ai accepta că noua viață este ceea ce aveai nevoie pentru a evolua?
Cum crezi că te-ai simți dacă nu ai mai căuta validări în exterior, dar ai lăsa micul om care te-a ales părinte să îți arate cât de bun și de responsabil poți fi?
Cum crezi că ar arăta viața ta dacă ți-ai asigura copilul interior că este în siguranță?
Cum crezi că ar arăta viața ta dacă ți-ai aminti să fii în primul rând partener pentru perechea ta, căci acela este primul mod prin care v-ați raportat unul la celălalt?
Cum crezi că ar arăta viața ta dacă nu te-ai mai lăsa speriat de proiecțiile de viitor, ci ți-ai permite să trăiești prezentul, aici-acum, împreună cu cel alături de care te poți cunoaște cel mai bine? Copilul tău.
Este important să reținem că specialistul cu care alegem să colaborăm trebuie să acorde atenție nu doar problemei copilului nostru, ci a tuturor factorilor din mediu care i-ar putea influența acestuia procesul de dezvoltare. Nu este suficient să-l aduc pe el în prezent, dacă noi, părinții, rămânem absenți.
