Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Principele Nicolae, un personaj atipic în istoria Casei Regale. Iubirea și exilul i-au marcat viața

Principele Nicolae a rămas în memorie ca un copil năzdrăvan şi neastâmpărat, ca un tânăr a cărui educaţie lăsa de dorit, deşi a studiat la unul dintre cele mai prestigioase colegii din Anglia.

Rl online 0 comentarii

Actualizat: 03.01.2018 - 12:30

În calitate de ofiţer în marina regală britanică, Nicolae a navigat foarte mult, fiind nevoit să revină în ţară pentru a deveni Regent. Plecat apoi din țară pentru o femeie, s-a remarcat, în anii comunismului, ca figură marcantă a exilului românesc, relatează site-ul historia.ro, într-o amplă prezentare a vieții Principelui. 

Principele Nicolae s-a născut la 3 august 1903, la Castelul Foişor, şi a fost cel de-al patrulea copil al cuplului princiar Ferdinand şi Maria. Fiind al doilea bărbat născut în familia regală, principele Nicolae era exclus de la succesiunea la tron. A primit totuşi o educaţie deosebită, însă nu una ca cea destinată viitorului rege, iar preocupările sale au fost direcţionate spre cariera militară şi sport (cu precădere automobilism), neinteresându-l problemele politice. 

Regina Maria îl caracteriza pe Nicolae ca fiind „un băieţel frumos, deşi avea nasul cam prea lung pentru un copil; ochii erau de un albastru intens, cu o privire impunătoare, cât se poate de nostim şi de neascultător, parcă ar fi avut argint viu în vine, era totdeauna şi mereu în mişcare“ .

 Principele Nicolae l-a avut ca naş pe ţarul Nicolae al II-lea, iar naşterea lui a fost „primită cu bucurie de întreaga ţară şi popor. (...) Cu toate că nu era nici cuminte, nici supus, avea un fel al lui prin care făcea pe toţi să-i împlinească voia“ , nota Regina Maria în Povestea vieţii mele.

Carol I, înduplecat de strănepotul său 

 Regina Maria îşi amintea că până şi severul Carol I fusese cucerit de micul Nicolae: „Unchiul însuşi nu rezista acestei mici fiinţe impulsive, a cărei ştrengărie şi veselie spontană îl amuzau şi îl destindeau mai mult decât orice altceva. Nicky era bucuria sa. El nu mai putea să se separe de Nicky şi un surâs deosebit era rezervat acestui drăcuşor care cucerise inima austeră a regelui“ .

 Firea năzdrăvană a principelui era greu de strunit şi tot Regina consemna faptul că „atunci când cineva îşi punea în minte să-l domolească se pomenea deodată făcându-i toate poftele, împlinindu-i dorinţele cele mai nesocotite şi uitând cu totul că pornise cu gândul de a-l cuminţi“ . Referitor la încercarea marii ducese Maria Alexandrovna de a-şi educa nepotul, atunci când acesta se afla în vizită la castelul de la Tegernesee, Regina Maria scria că: „Mama încearcă să facă educaţia lui Nicky, dar îl găseşte greu de strunit; «fetele sunt cu adevărat mult mai drăguţe decât băieţii» spuse mama, şi renunţă la orice sforţare de a domoli pe acest nepot nesupus, care fuge dintre noi, ca să se ducă să tulbure şoferii de la treburile lor. Ba chiar găseşte mijlocul să toarne apă în benzină, ceea ce e pricină de dezastru, însă vinovatul nu se lasă înspăimântat, îţi lunecă din mâini ca peştele în apă“ .

 Despre educaţia principelui Nicolae, care lăsa de dorit, îşi amintea şi Sabina Cantacuzino, sora lui Ionel Brătianu: „Copilăria i-a fost puţin îngrijită, ca a tuturor copiilor regali. Crescut în mijlocul şoferilor Curţii, de mic înjura ca şi ei, petrecea ziua mai mult în garaj decât în clasă, astfel că era aproape analfabet, până la vârsta de [lipsă în text], când Regele Ferdinand, după aventura principelui Carol şi anularea căsătoriei acestuia, se hotărî să-l trimită la un colegiu în Anglia. Acolo făcu mai multe sporturi decât teze, dar învăţă să aibă o ţinută elegantă când se afla în lume“ .

Rezultate mediocre la învăţătură 

Principele Nicolae a urmat faimosul colegiu britanic Eton, unde, spunea el, „am reuşit să învăţ într-un an şi jumătate cât alţii în 12; după un timp atât de scurt am trecut un examen pentru marină cu 88%, ca apoi, tot după o scurtă vreme în marină, să trec cu 90% examenele la artilerie, cu 90% la navigaţie şi cu 70% în rest. S-a afirmat că erau examene uşoare, dar dacă aş fi fost cât de cât încurajat, poate că luam toate examenele cu peste 95%“ .

 Tot el nota că: „Despre mine mama a scris că eram copilul ei preferat (ştiam că tata mă considera aşa şi că Ileana era copilul ei favorit). Mă socotea un băiat neastâmpărat şi nu greşea. Ochii şi firea le moştenesc de la mama, iar meticulozitatea şi aspectul fizic de la tata. Ea afirmă că în 1918, când am plecat la Eton, şi-au dat seama că nu o să fiu un intelectual. Totuşi, în ţară mi-am trecut cu brio examenele, chiar doi ani într-un an; la Eton am câştigat un premiu la matematică, dar datorită firii mele meditative, înclinam spre filosofie, căci nu sunt un om de acţiune şi n-am nici spirit întreprinzător“ .

Din perioada când se afla la Eton, există o serie de rapoarte privind situaţia la învăţătură a principelui Nicolae. Astfel, în martie 1919, punctajul obţinut la principalele materii (gramatică, religie, istorie şi geografie, latină, matematică, franceză, ştiinţă şi desen) a fost de 241 de puncte . La examenele din iulie 1919, principele Nicolae a obţinut următoarele puncte:

- la religie, din 100 puncte a obţinut doar 5 puncte, cu observaţia că a acordat prea puţin timp subiectului;

- la engleză, tot din 100 puncte a obţinut 22 puncte, cu observaţia că este foarte inteligent, dar fără cunoştinţe;

- la istorie şi geografie, din 150 puncte a obţinut 60 puncte, cu observaţia că promite;

- la franceză, din 120 puncte a oţinut 76 puncte cu observaţia că traduce bine, dar este foarte slab la gramatică;

- la aritmetică, din 50 puncte a obţinut doar 15 puncte, iar la geometrie din 100 puncte a obţinut 16 puncte, cu observaţia că tânărul cunoaşte foarte puţină teorie. La algebră, din 50 puncte a obţinut 11 puncte, iar la ştiinţe din 130 a obţinut 80 puncte, cu observaţia promiţător. În total principele a obţinut 490 de puncte (mult mai bine decât în martie), iar raportul era semnat de Eduard Luce, directorul Colegiului Eton .

Principele devine ofiţer în marina britanică 

Cât timp s-a aflat în Marea Britanie, la colegiu şi apoi în cadrul marinei regale, principele Nicolae a corespondat cu familia sa, în special cu Regina Maria. De exemplu, la 20 mai 1919, îi scria mamei sale că a stat trei săptămâni la spital pentru oreionul pe care l-a avut şi pentru care a trebuit să fie izolat. Despre şcoală îi spunea că o duce bine, mai ales că fusese repartizat la clasa unde se învăţau matematica şi ştiinţa .

 În decembrie 1919, principele Nicolae şi-a petrecut vacanţa de iarnă la Zürich, împreună cu sora sa Elisabeta, bunica (mama Reginei) şi mătuşa sa, Infanta Beatrice. În scrisoarea către Regina Maria, îi mulţumea pentru darul trimis cu ocazia Crăciunului şi îi spunea că a primit un ceas de la bunica, iar de la mătuşa o cutie de ţigarete emailată. Îi făcea cunoscut că se va duce şi la St. Moritz să-şi petreacă restul vacanţei de iarnă .

Într-o scrisoare datată 3 octombrie 1920, îi relata Reginei că a ajuns cu bine în Anglia, rugând-o să-i răspundă dacă, împreună cu tatăl său, sunt de acord să mai stea doi ani la Eton şi apoi să se facă ofiţer cadet, fără a mai fi nevoie să se ducă în Franţa .

 Aşa cum şi-a dorit, începând din 1923, principele Nicolae a devenit ofiţer cadet în marina britanică, motiv pentru care o lungă perioadă de vreme a stat departe de ţară şi de familie. În tot acest timp a călătorit foarte mult, scriindu-i Reginei de pe vapor din locuri precum Malta, Smirna sau Constantinopol .

 La 4 decembrie 1924 scria mamei sale, acum în calitate de ofiţer al flotei engleze în Mediterana, că se află în Egipt „pentru a apăra interesele imperiului britanic“, rugând-o să-i trimită un covor românesc pentru cabina sa. De asemenea, îi cerea încuviinţarea de a-şi desăvârşi studiile în marina engleză încă doi ani, fiind aprobat şi de fratele său Carol .

 La 25 mai 1925 îi scria Reginei de pe vasul „Benbow“, referindu-se la pregătirea pentru examenele de specialitate. Era preocupat de examenul de admitere la Şcoala Navală de Război, şi de aceea solicita Mariei să intervină la Regele George al Angliei pentru a-l sprijini să intre .

O regenţă nedorită şi o iubire nepermisă 

 Din ianuarie 1926, după cea de-a doua renunţare a lui Carol la tron s-a instituit o Regenţă. La moartea tatălui său Ferdinand, în 1927, principele Nicolae a devenit regent la 24 de ani, apropiindu-se din nou de tron, de data aceasta ca tutore al nepotului său Mihai, încă minor. Principele nu a vrut să-şi depăşească condiţia de membru al Regenței, nefiind vanitos şi neavând ambiţii politice. Tot în memoriile sale spunea: „Mama s-a plâns că am dezamăgit-o cu nepriceperea mea în politică, dar oare ea era mai capabilă la 24 de ani?“ . Aşadar, principele se simţea stânjenit de funcţia oficială pe care o îndeplinea.

Ca urmare, preocuparea esenţială a lui Nicolae a fost găsirea unei modalităţi de a ieşi din prim-planul vieţii publice pentru a se căsători cu Ioana Dolette, pe care o cunoscuse la Automobil Club. Născută în 1902, Ioana Dumitrescu Dolette era fiica unui proprietar de terenuri din localitatea buzoiană Tohani și soţia fiului lui Nicuşor Săveanu, fost ministru şi viitor preşedinte al Camerei Deputaţilor. Iată cum povesteşte Constantin Argetoianu, în însemnările sale zilnice, momentul în care principele, îndrăgostit nebuneşte, a dat naştere unui scandal ce a dus la divorţul iubitei sale: „Scandalul a izbucnit la poarta Automobil-Clubului: prinţul dejunase cu iubita şi cu soţul ei, şi la plecare când să se despartă, doamna Săveanu în loc să se urce în maşina conjugală, s-a urcat în a principelui, şi şterge-o fără nici o explicaţie. Săveanu a sărit şi el în a lui şi după ei! Au luat-o la goană spre Şosea. Prinţul înainte şi Săveanu după el. În dreptul palatului principesei Elena, prinţul a oprit maşina şi nu s-a jenat să ordone arestarea supăratului soţ. În faţa scandalului, căci toată lumea a aflat cele întâmplate, tânărul Săveanu a cerut divorţul. Drept compensaţie a fost numit consul şi detaşat la Bruxelles“ .

 Pentru Nicolae, soluţia cea mai convenabilă era revenirea lui Carol în ţară pentru a ocupa tronul. Prin urmare, la 17 ianuarie 1929, Nicoale îi scria fratelui său mai mare că „regenţa este o porcărie fără autoritate şi cu trei capete, greu de dus şi proastă conducătoare. Mare prostie ai făcut să te cari“ . De asemenea, tot principele spunea că: „Eu nu sunt făcut să domnesc. Nu mă interesează. Pe Carol chemaţi-l“ . Cu toate acestea, se pare că Nicolae avea şi unele calităţi, ceea ce l-a făcut pe Vintilă Brătianu să spună despre el că: „E incult, nepreparat, nedisciplinat, dar are bun simţ şi o dreaptă judecată care îmi reaminteşte de regele Ferdinand“ .

„Şi tu, ca şi Carol, v-aţi sortit decăderii din cauza unor femei care vă sug sângele” 
 După revenirea lui Carol în România, la 6 iunie 1930, Nicolae l-a întâmpinat cu multă bucurie. În acea noapte a asistat la discuţiile pe care fratele său le-a avut cu liderii politici în urma cărora i-a convins că trebuie să devină regele României. Eliberat de povara Regenţei, principele Nicolae a avut astfel mai mult timp liber la dispoziţie, pe care şi-l petrecea împreună cu Ioana Dolette.

Pentru a se căsători cu ea, prinţul avea nevoie de acordul fratelui său, Regele Carol al II-lea, acestuia revenindu-i – în calitate de şef al Casei Regale – obligaţia de a-i da, ori de a-i refuza consimţământul. Ezitarea lui Carol de a accepta căsătoria fratelui său pare ipocrită, însă Regina Maria exercita mereu presiuni asupra lui. Într-o scrisoare adresată lui Nicolae, Regina Maria vorbea despre „nefericirea ei de necrezut” la ideea că amândoi fiii săi „din aceleaşi motive întreţineau relaţii cu femei inacceptabile. «Şi tu, ca şi Carol, v-aţi sortit decăderii din cauza unor femei care vă sug sângele şi vă năruie idealurile de puritate. Distrugeţi amândoi munca a două generaţii şi nu vă daţi seama nici unul, nici altul că dansaţi pe marginea unei prăpăstii»“ . Făcând aluzie la Ioana Dolette, Regina Maria îi declara fiului său că „nu te iubeşte, cum nici Lupeasca nu-l iubeşte pe Carol“, şi-l prevenea că avea să se lege de „o femeie care vrea bani, bani şi numai bani“ .

 În ciuda tuturor împotrivirilor, Nicolae s-a căsătorit în secret cu Ioana Dolette, la 28 octombrie 1931, în localitatea Tohani (judeţul Buzău), fapt care i-a provocat, din partea lui Carol al II-lea, trimiterea în străinătate în mai multe rânduri, iar în 1937 excluderea definitivă din rândul familiei regale.

În privinţa reacţiei Reginei Maria, principele Nicolae scria în memorii că „mama nu mi-a iertat faptul că am luat-o de soţie pe Ioana Dolette şi nu am putut să o fac să priceapă că pasul l-am făcut din dragoste pentru Ioana; în cele din urmă m-a înţeles, dar era deja prea târziu, boala era într-un stadiu avansat. Când i-am făcut o vizită împreună cu Ioana mi-a spus «Ce păcat că nu ne-am cunoscut mai demult, lucrurile ar fi stat cu totul altfel»“ .

„L-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume” 

 Aflat în străinătate, principele Nicolae a corespondat cu Regina Maria pe tema relaţiei sale cu Ioana Dolette, dar şi a comportamentului fratelui său Carol faţă de el şi faţă de familie. Astfel, în scrisoarea din 28 noiembrie 1931, îi reproşa Reginei Maria faptul că în momente importante, în loc să-i vorbească, prefera să-i scrie, ceea ce agrava situaţia. Se simţeau jigniţi, el şi soţia lui, de unele afirmaţii făcute de regină într-o scrisoare, şi o asigura că soţia lui a contribuit la transformarea sa în bine şi nu era interesată , în timp ce la 8 mai 1932 îi scria în legătură cu comportamentul fratelui său (pe care îl numea „monstru“) faţă de el, de regină şi faţă de ţară .

 La 31 martie 1935, principele îi scria Reginei analizând şi criticând atitudinea regelui Carol al II-lea faţă de familie, şi-l numea pe acesta un „trădător şi un dictator, care ar merita să fie la ghilotină şi nu pe tron“ .

 La începutul anului 1938, Nicolae îi scria din nou mamei sale referitor la relaţia lui cu Carol: regele interzisese să i se mai trimită suma aprobată de guvern, pentru a-şi cumpăra o casă în Italia, pe motiv că Nicolae ducea o campanie defăimătoare împotriva lui. În scrisoarea către regină, principele a negat acest lucru, menţionând că-şi păstrează cuvântul dat prin scrisoarea pe care a semnat-o în acest sens la plecarea din România . Se plângea, de asemenea, şi de chinurile morale prin care treceau el şi soţia sa în exil, şi că ar fi dorit să poată veni s-o vadă, dar că i s-a interzis .

 Deşi din punct de vedere al situaţiei lor matrimoniale exista, după cum s-a văzut, o similitudine între cei doi fraţi, din punct de vedere al personalităţii lor, între Nicolae şi Carol existau mari deosebiri. Deşi era la rându-i o fire impulsivă, cu reacţii spontane, principele Nicolae nu agrea linguşeala şi nici spiritul de camarilă. „Niciodată nu a reuşit nimeni să mă domine, exceptând desigur simţul dreptăţii şi al justiţiei“ , scria acesta în amintirile sale.

 În relaţiile cu părinţii săi, principele Nicolae nu a avut mari probleme (până la începutul legăturii sale cu Ioana Dolette), i-a respectat pe aceştia şi a dezaprobat comportamentul lui Carol faţă de Regina Maria. I-a reproşat însă mamei sale faptul că nu l-a sprijinit destul în perioada Regenţei, neînţelegând că singurul ei ajutor era el.

În 1938, deşi se afla în exil, Regele Carol al II-lea i-a permis lui Nicolae să participe la funeraliile Reginei Maria. De altfel, Nicolae a fost şi singurul din familie care a participat la înmormântarea lui Carol în 1953: „Am venit la înmormântarea lui Carol, pentru că am simţit că era de datoria mea, deşi l-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume. Carol a fost însă fratele şi regele meu“ .

Relaţiile dintre fraţi  

 În ceea ce priveşte relaţiile dintre fraţi, încă de când erau mici, principele Carol s-a înţeles relativ bine cu surorile şi cu fratele său Nicolae, până în momentul în care acesta a ales să se căsătorească cu Ioana Dolette împotriva voinţei regelui şi a regulamentelor Casei Regale.

 Ca dovadă a faptului că după revenirea în ţară a regelui relaţiile dintre cei doi fraţi erau încă armonioase stă aşa-zisul „complot de la Balcic“, din toamna anului 1931, pus la cale de Regina Maria. Constantin Argetoianu povestea că: „Regina Maria a chemat la Balcic pe principele Nicolae şi pe mareşalul Alexandru Averescu, şi le-a propus să o ajute să-l detroneze pe regele Carol al II-lea şi să o proclame pe dânsa regentă. Indignat, principele Nicolae a refuzat net şi a venit la Bucureşti să raporteze tot regelui, lăudându-se că prin atitudinea lui a salvat coroana“ . Se pare că regele nu a dat o atenţie deosebită acestui aşa-zis complot, singura urmare fiind o tensiune şi mai mare în raporturile dintre mamă şi fiu. Totuşi, Constantin Argetoianu a constatat că regele a fost mai impresionat de cele întâmplate decât a arătat, şi că a căutat să nu ia prea mult în seamă incidentul, tocmai pentru a se elibera de orice sentiment de recunoştinţă faţă de fratele său Nicolae.

 În ceea ce priveşte căsătoria lui Nicolae, în primul elan de entuziasm frăţesc, se pare că Regele Carol al II-lea îi promisese că atunci când va deveni rege va soluţiona şi această problemă.

 Constantin Argetoianu, de cealaltă parte, era de părere că regele nu-i făgăduise nimic lui Nicolae în legătură cu acceptarea căsătoriei sale şi că: „Este sigur că Nicolae s-a făcut carlist şi a lucrat pentru readucerea principelui Carol, ca să scape de Regenţă, fiindcă în gândul lui, Regenţa era singurul obstacol la căsătoria pe care o urmărea“ . De asemenea, tot Argetoianu scria că: „Regele îi vorbise de mai multe ori de încăpăţânarea lui Nicolae într-un proiect, pe care el, ca rege, nu-l putea încuviinţa. «Pricep orice; pricep să fii hipnotizat de o femeie şi să trăieşti cu ea, dar sunt limite peste care nu se trece. Este inadmisibil să introduci în familie o persoană de un rang care nu se potriveşte cu dânsa»“ .

Nicolae se luptă pentru recunoaşterea căsătoriei sale 

 Aflând că Nicolae s-a însurat, regele i-a cerut lui Constantin Argetoianu, în calitate de ministru de Interne, să găsească o soluţie pentru anularea căsătoriei. Acesta l-a chemat pe prefectul judeţului Buzău, cu registrul Stării Civile al comunei Tohani, şi a pus să fie copiate toate paginile într-un alt registru, mai puţin cea care certifica actul de căsătorie a principelui Nicolae cu Ioana Dolette. Noul registru a fost depus la primăria din Tohani, iar pentru ca primarul care oficiase căsătoria să nu-şi dea seama de modificarea operată, acesta a fost destituit de ministrul de Interne, iar registrul vechi a fost predat Regelui Carol al II-lea. Totuşi, principele Nicolae – care îşi scosese din timp o copie de pe registrul iniţial – a cerut recunoaşterea căsătoriei sale. În faţa acestei situaţii, regele i-a convocat la Sinaia pe primul ministru Nicolae Iorga, pe Constantin Argetoianu, pe mareşalul Constantin Prezan şi pe generalul Ernest Baliff, care au luat cuvântul şi l-au convins pe rege să-i mai dea principelui o şansă .

Potrivit însemnărilor lui Constantin Argetoianu, regele a asigurat că: „Nu poate fi vorba decât de o amânare, de un timp de gândire, dar că asupra căsătoriei rămâne intransigent şi că acum sau mai târziu, prinţul va trebui să se plece sau să plece“ .

 Regele Carol al II-lea a mai spus că Nicolae trebuia să îndeplinească unele condiţii, şi anume: să plece singur, să nu locuiască împreună cu Ioana Dolette şi cu atât mai puţin să lase să se creadă că există vreo legătură legală între ei, să stea şase luni departe de ţară şi în niciun caz să nu se înapoieze decât cu voia regelui, care îi va asigura existenţa în străinătate. După şase luni de reflecţie şi de „experienţă“, să aleagă între cele două soluţii propuse, adică să se plece sau să plece definitiv.

 Principele Nicolae a acceptat propunerea şi suma oferită, în valoare de 50.000 de franci pe lună şi 500.000 lei la plecare, şi-a luat soţia şi a plecat în străinătate. La începutul lunii decembrie 1931 a plecat în Franţa şi de aici în Elveţia, unde în toate împrejurările şi-a prezentat soţia cu titlul de „principesă a României“, încălcând astfel condiţiile impuse de Carol.

Arestat la ordinul lui Carol al II-lea 

 După ce a petrecut patru luni în străinătate, la 9 aprilie 1932, principele Nicolae s-a înapoiat în ţară pentru a cere socoteală regelui. Nicolae a sosit la ora 15:00 pe aerodromul militar de la Băneasa, unde a fost întâmpinat de mareşalul Prezan, cu misiunea de a-l urca în automobil, de a-l duce la Cotroceni şi de a-l aresta din Înalt Ordin. Iată cum prezintă principele Nicolae în memorii acest episod:

„La aeroportul Băneasa am fost întâmpinat de mareşalul Prezan, care mi-a adus la cunoştinţă că, de îndată ce pun piciorul pe pământ românesc, voi fi dus la Scrovişte, sub arest. L-am întrebat dacă nu cumva glumea şi i-am declarat că nu merg decât la Cotroceni. Când am ajuns la şosea i-am ordonat şoferului să vireze spre stânga şi nu la dreapta, iar, cum el a ezitat i-am pus revolverul în ceafă – nu cred să fi mers vreodată la Cotroceni cu asemenea viteză. Odată ajuns la Cotroceni, am mers direct la regină să-i spun tot ce s-a întâmplat. Când m-am întors în aripa în care locuiam, la uşă erau postate două santinele din Regimentul 2 Cavalerie Regina Elisabeta. Înăuntru se afla colonelul Orăşeanu, chiar persoana din cauza căreia am avut primul conflict mai serios cu Carol. Am cinat acasă în seara aceea şi am întocmit o cerere, care trebuia înaintată în cel mult 24 de ore după efectuarea unei arestări şi pe care am adresat-o ofiţerului imediat superior în grad, în cazul meu, regelui Carol. A doua zi dimineaţa, când am ieşit să iau masa cu mama, santinelele şi-au încrucişat braţele în faţa mea, în dreptul uşii. Dar nu eram eu genul de om care să-şi piardă firea şi am strigat neîntârziat: «Prezentaţi arma când trece un membru al familiei regale!». Ticălosul de Orăşeanu a încercat să-mi împiedice ieşirea, dar am rostit mai tărişor nişte cuvinte bine simţite referitoare la arborele lui genealogic; i-am spus de la obraz ce părere am eu despre caracterul lui. Când m-am întors, după masă, dispăruseră şi santinelele şi colonelul“ .

 Aşadar, firea vulcanică a principelui Nicolae s-a manifestat şi cu acest prilej, el nesupunându-se ordinelor fratelui său. În aceste condiţii, regele a convocat un nou consiliu, unde s-a luat hotărârea ca Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu să plece la Cotroceni pentru a sta de vorbă cu principele. Aceştia au convins pe Nicolae că este bine ca raporturile dintre el şi rege să se destindă, pentru a permite convorbiri şi negocieri, iar odată liniştea restabilită în raporturile familiale, că nu era exclus ca regele să-i mai acorde un timp de gândire, în anumite condiţii impuse atât de neştirbirea autorităţii regale şi a prestigiului dinastiei, cât şi de cerinţele opiniei publice. Principele Nicolae a acceptat soluţia propusă de cei doi şi, la rândul său, Regele Carol al II-lea a consimţit să-i mai acorde un timp de gândire de un an, sub următoarele condiţii: „Prinţul să primească pedeapsa disciplinară (arest la domiciliu) ce-i fusese dată, pedeapsă ce va fi ridicată după 2-3 zile; să plece în străinătate pentru căutarea sănătăţii, un concediu de un an acordându-i-se în acest scop; să nu se prezinte nicăieri drept căsătorit cu Ioana Dolette, care nu va putea purta titlul de «Principesă Nicolae a României», precum abuziv o făcuse în trecut; să fie însoţit în timpul concediului său în străinătate de un ofiţer general desemnat de rege (proiect rămas fără urmare)“ , condiţii acceptate în cele din urmă de principele Nicolae.

Problemele dintre fraţi continuă 

La 24 septembrie 1933, principele Nicolae a revenit în România, unde a participat la festivităţile prilejuite de semicentenarul Castelului Peleş.

 După patru luni, la 24 ianuarie 1934, Nicolae a plecat din nou în străinătate, fără nicio motivaţie oficială, până la 17 aprilie acelaşi an. În octombrie 1934 a participat alături de Carol al II-lea la funeraliile Regelui Alexandru al Iugoslaviei, soţul surorii lor Marioara, asasinat la Marsilia.

 Despre participarea la funeraliile Regelui Alexandru, principele Nicolae aminteşte în memoriile sale, consemnând faptul că Regele Carol al II-lea nu s-a purtat foarte protocolar: „...una peste alta era furios că n-a fost găzduit la sora mea Mignon, ci la Palat, unde era depus corpul regelui Alexandru; a refuzat să stea acolo, spunând că nu poate dormi într-o clădire unde se află şi un cadavru. Nu mi-a îngăduit să locuiesc la sora mea şi nu mi-a spus de ce. Se temea probabil de vreun atentat la viaţa lui şi socotea că prezenţa mea îi garanta securitatea. În pofida faptului că i se acordase Ordinul Mihai Viteazul era laş din fire, atât fizic, cât şi moral. De ce l-a decorat regele Ferdinand cu acel ordin nici eu şi nici altcineva n-a putut înţelege vreodată: pe front, în faţa duşmanului, n-avusese un post de comandă efectivă, şi nici n-am auzit să fi făcut cumva un act de bărbăţie pe câmpul de luptă. O fi fost bărbăţie doar dezertarea lui la inamic, la Odessa...“ .

După participarea la funeralii, principele Nicolae a rămas din nou a rămas în străinătate, până la 26 aprilie 1935. Principele se afla într-o situaţie dificilă, ceea ce determina acest comportament contradictoriu: pe de o parte, depindea din punct de vedere material de rege şi de guvern, iar pe de altă parte, i se refuza recunoaşterea căsătoriei sale cu Ioana. În timp ce se afişa în văzul lumii cu Elena Lupescu, fără să-şi oficializeze această legătură, Carol dădea lecţii de morală principelui Nicolae, a cărui căsătorie legală fusese anulată pe baza unui statut pe care, în practică, însuşi suveranul îl încălca. Astfel, Nicolae îşi reproşa tot mai mult faptul că acceptase venirea lui Carol în ţară şi nu ezita să o spună public, ceea ce l-a apropiat de adversarii politici ai regelui, în primul rând de legionari, pe care se pare că i-a sprijinit financiar.

 O întâmplare legată de răcirea accentuată a relaţiilor dintre cei doi fraţi este povestită în jurnalul său de principele Nicolae, şi este legată de Crăciunul anului 1936. Iată ce nota acesta: „Odată cu apropierea Crăciunului – o mare sărbătoare la Palat – mi s-a părut că a sosit timpul să ne angajăm în pregătiri. Dar nu mi s-a spus nimic şi am început să pregătim tot ce trebuia pentru pomul de Crăciun la Snagov. I-am invitat acolo pe adjutanţi, foşti şi actuali, pe ofiţerii din escadronul meu, eram cu toţii vreo douăzeci de persoane. La 22 decembrie 1936, spre seară, primesc un telefon prin care sunt anunţat că urmează a mă prezenta la palat, în ajun de Crăciun. Am răspuns fără echivoc, în sensul că nu pot să vin, întrucât am organizat eu însumi un pom de Crăciun şi, apoi, dacă prezenţa mea era dorită acolo, ar fi fost corect să fiu anunţat cu cel puţin o săptămână înainte şi, oricum, nu pot merge nicăieri fără soţie. Telefonul a sunat necontenit, chiar sora mea Elisabeta a insistat, dar, din fericire, nu şi maică-mea. Am vrut să arăt că nu admit să fiu tratat ca un nimeni şi că, dacă Carol, Lupeasca şi Urdăreanu erau în suferinţă în ceea ce priveşte demnitatea, eu nu eram. Şi, astfel, s-a rupt, fără putinţă de reparaţie, ultima punte între Carol şi mine“ .

O alegere grea: Casa Regală sau soţia 

Principele Nicolae s-a aflat în această situaţie timp de şase ani, până când Carol a cerut guvernului să iniţieze demersuri pentru clarificarea poziţiei sale. În ziua de 2 martie 1937, Gheorghe Tătărescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, l-a rugat printr-o scrisoare pe principele Nicolae să lămurească „o stare de lucruri care nu mai poate dăinui, fără serioase prejudicii pentru autoritatea şi prestigiul dinastic“ şi mai preciza că guvernul nu putea consimţi ca „titlul de principesă a României să fie purtat împotriva formelor prescrise de statutul Casei Regale“.

 Nicolae era astfel pus în faţa unei alternative: „Sau Alteţa Voastră Regală va hotărî să renunţe la legalizarea acestui act pe care Majestatea Sa Regală şi toate guvernele au refuzat să-l considere valabil şi atunci se vor înlătura toate neajunsurile unor raporturi neclare, sau Alteţa Voastră vroieşte să persevereze în echivocul în care trăieşte azi, iar atunci renunţă la toate drepturile şi prerogativele pe care i le conferă calitatea de membru al Familiei Domnitoare“ .

 După multe stăruinţe din partea guvernului, care acţiona în numele Regelui Carol, principele Nicolae a răspuns la 9 aprilie 1937 prin două scrisori identice, adresate suveranului şi preşedintelui Consiliului de Miniştri. Iată ce scria în acea zi, referitor la această problemă, Regele Carol al II-lea: „Astăzi a fost ziua hotărâtoare pentru bietul Nicky. În fundul sufletului meu îmi pare rău de el, merită o soartă mai bună, bietul băiat. Dar s-a purtat aşa de descreierat în timpul din urmă, încât, chiar dacă ar fi dat o renunţare faţă de Jeana, tot nu l-aş fi putut crede“.

 Răspunsul principelui Nicolae a venit totuşi sub forma unei scrisori care suna astfel: „Sire, următor convorbirii avute ieri, 8 curent, cu Majestatea Voastră şi urmare a somaţiunii primite de a da în 24 de ore un răspuns privitor la intenţiunile mele de refacere a căsătoriei anulate în 1931, declar: ţinând seama de sfaturile primite şi de greutăţile prin care a trecut Ţara în intervalul de la 1931 şi până astăzi, nu am înţeles să revin cu cererea de refacere a căsătoriei decât la un moment prielnic, care să nu stingherească nici prestigiul dinastiei, nici interesele Ţării şi, de aceea, am amânat luarea unei hotărâri definitive. Somat însă de cererea categorică a Majestăţii Voastre de a lua o hotărâre, declar: nu înţeleg a mă abate nici de la legile moralei, care-mi impun ţinerea cuvântului dat, şi nici de la îndemnul sufletului meu: deci anunţ categoric Majestăţii Voastre că intenţiunea mea este de a reface căsătoria anulată. Sunt al Majestăţii Voastre cu cel mai profund respect – Nicolae Principe al României“.

 În aceste condiţii, Regele Carol al II-lea a convocat un Consiliu de Coroană pentru a discuta problema lui Nicolae, scriind în jurnal: „Sunt foarte emoţionat şi adânc mâhnit în sufletul meu. N-aş fi voit să fiu eu acela care să iau aceste măsuri împotriva fratelui meu, căci niciodată nu voi uita atitudinea lui cu ocazia lui 6 iunie, cu toate că unii declară că el n-ar fi făcut acest gest decât ca să scape de grijă şi să se poată căsători cu Jeana; o fi aşa, nu ştiu. În tot cazul, el a intrat în istorie cu gestul de a mă fi ajutat la acea dată şi aşa trebuie să rămâie“ .

 În urma discuţiilor aprinse din cadrul Consiliului de Coroană s-a dat publicităţii un comunicat prin care se anunţa că „Alteţa Sa Regală principele Nicolae încetează de drept a mai face parte din familia domnitoare şi pierde toate drepturile şi prerogativele legate de această calitate“ .

A doua zi, 10 aprilie 1937, Regele Carol al II-lea nota în jurnal că: „Nu mă simt fericit, întreaga afacere a lui Nicolae mă tulbură rău de tot. Păcat de el, şi mai ales păcat că a căzut pe o femeie ambiţioasă, interesată şi fără cap. Gândesc ce noroc am avut eu cu Duduia, cu toate suferinţele ei, nu m-ar fi împins niciodată cum a fost împins el de Jeana. Şi totuşi în ea se loveşte“ .

 Aşadar, regele vedea asemănarea de situaţie dintre el şi fratele său, dar se considera norocos pentru că Elena Lupescu nu a emis pretenţia de a o lua de soţie (poate dacă ar fi făcut-o mai devreme, ar fi procedat şi el ca şi Nicolae). Oricum, măsura luată împotriva fratelui său (devenit un simplu cetăţean cu numele de Nicolae Brana) a fost foarte dură şi imorală, din moment ce regele însuşi trăia cu o femeie – cu care în cele din urmă s-a şi căsătorit – ce nu merita, la rându-i, să poarte titlul de Principesă a României.

Nicolae devine o figură marcantă a exilului românesc 

 După abdicarea lui Carol, la 6 septembrie 1940, principele Nicolae s-a adresat generalului Antonescu, exprimându-şi dorinţa de a reveni în România. În condiţiile războiului, mareşalul Antonescu a decis să-şi stabilească reşedinţa în palatul de la Snagov ce aparţinea principelui. Iniţial, acesta s-a opus, dar şi-a dat apoi consimţământul. La rândul său, printr-o decizie din 7 iulie 1942, mareşalul Antonescu l-a autorizat pe Nicolae să poarte numele de Nicolae de Hohenzollern începând cu data de 10 iulie 1942.

 În anii războiului, Nicolae şi-a oferit opoziţiei, respectiv lui Iuliu Maniu, fără succes, oficiile pentru tratative privind scoaterea României din războiul alături de Axă. Aflat în exil, a asistat la întregul proces al instaurării regimului comunist în România, denunţând în fel şi chip „sovie-tizarea“ ţării. S-a bucurat de preţuire şi chiar simpatie în cercurile emigraţiei româneşti, de la opoziţia democratică până la legionari. A participat la mai multe tentative de unire a exilului românesc şi a transmis frecvent mesaje pentru poporul român, difuzate la „Euro¬pa Liberă“, „Vocea Americii“, „Radio Londra“.

 La Paris, principele a fondat un aşezământ cultural de prim rang, „Centrul Român de Cercetări“, aflat sub tutela Academiei din Paris, care făcea astfel o excepţie, acordând patronajul unui institut de cultură străin. Tot datorită principelui Nicolae au apărut la Madrid revistele „Libertatea românească“ şi „Fapta“, prin care s-a încercat să se definească noua poziţie românească. El a înfiinţat şi o editură numită „Factum“, la care au cola¬bo¬rat printre alţii Grigore Gafencu, Vintilă Horia şi Alexandru Busuioceanu .

 Aflat în exil, în anii ’50, principele Nicolae s-a întâlnit cu românii exilaţi din Germania şi Italia, a avut intervenţii la Radiodifuziunea italiană, de unde s-a adresat poporului român, fiind convins că adevărul şi libertatea popoarelor vor triumfa.

 Prezenţa principelui Nicolae în Italia printre exilaţi a fost semnalată şi în cunoscutul hebdomadar de la Roma, „Ovest“, în care se comenta faptul că „Legaţia Republicii Populare Române trebuia să pregătească o notă pentru presa comunistă italiană, în care să calomnieze fără cruţare oaspetele şi, cu el, întreaga dinastie de Hohenzollern, care, peste 80 de ani, de la 1866 la 1947, a domnit în România. Pentru regimul comunist, acţiunea întreprinsă de principe, care de câţiva ani se menţine în strânsă legătură cu elementele cele mai active ale emigraţiei, se prezintă cât se poate de primejdioasă“ .

 Principele Nicolae a fost considerat unul dintre liderii emigraţiei românești. El a fost cel care a finanţat mulţi ani Biblioteca română din Freiburg şi publicaţia acesteia; a sprijinit cauza românească a democraţiei şi libertăţii; a participat la congrese şi conferinţe; a contribuit la activitatea unor fundaţii şi aşezăminte; a finanţat proiecte şi a ajutat oameni care reuşeau să fugă din România în Occident .

Înmormântat lângă femeia pentru care a părăsit România

În 1963, soţia sa Ioana, pe care principele a iubit-o foarte mult, a murit, fapt care l-a afectat profund. În acelaşi an, Nicolae a înfiinţat „Fundaţia de Cultură Românească Principesa Ioana“, după numele defunctei soţii, fundaţie ce a constituit un succes şi pentru care a cumpărat casa spaţioasă din Lorettoberg în care se afla „Biblioteca Română“ .

 În 1967, principele Nicolae s-a căsătorit cu Thereza Figueira de Mello, originară din Brazilia. Ajuns la vârsta senectuţii, a decis să-şi scrie memoriile. A alcătuit un proiect vast, accentul fiind pus însă pe activitatea fratelui sau Carol, căruia i-a rezervat capitole speciale: „Tinereţea lui Carol“, „Fuga la Odessa“, „Căsnicia cu Zizi Lambrino şi copilul născut din aceasta căsătorie“, „Legătura cu Mira Marcovici“, „Logodna cu Elena a Greciei“, „Naşterea lui Mihai la 7 luni“, „Fuga îndrăgostiţilor în străinatate“. Unele capitole erau dedicate Regenţei, venirii lui Carol, exilului său, dar şi domniei Regelui Mihai, actului de la 23 August 1944, abdicării regelui etc. Din păcate, principele Nicolae nu a apucat să realizeze decât o mică parte din cele propuse, între care capitolele privind perioada 1918-1936, publicate în 1991 sub titlul Prinţul Nicolae de Hohenzollern, În umbra coroanei României.

 Principele Nicolae s-a stins din viaţă în iulie 1977 la vârsta de 74 de ani, în Elveţia. Ultima sa dorinţă a fost ca osemintele să-i fie aduse în ţară, când se va putea. A fost înmormântat, din generozitatea soţiei sale, principesa Tereza, în cimitirul de la Lausanne, lângă Ioana Dolette, prima sa dragoste. „Destinul – nota Mihai Fotin Enescu, cel care i-a fost alături prinţului Nicolae în timpul exilului – se arată câteodată ostentativ în văzul tuturora. Dar, mai bine gândite, ce însemnează prima sau ultima dragoste? Unul dintre oamenii cei mai inteligenţi din acest secol asemăna dragostea cu testamentul: ultima le anulează pe celelalte“ .

Comentarii

loading...