I-am scris și mi-a răspuns cu nonșalanța unei tinere care știe ce vrea și
încotro merge.
Antonia e din București, a studiat și își dă doctoratul în Scoția, la Edinburgh, și bate mările și oceanele lumii ca cercetătoare, îndrăgostită de natură și luptând să facă lumea mai respirabilă.
RL: Să începem ca în copilăria chat-ului: asl, pls? Unde ai crescut, ce te-a preocupat și cum ai ajuns la fotografie?
Antonia Doncilă: Vârsta: 24; sex: feminin; locația: Edinburgh, Scoția, UK (în ultimii șase ani), crescută în București, dar vacanțele mi le-am petrecut la țară, în județul Călărași, jucându-mă în praf, construind cazemate din crengi de sălcii și sărind de pe podiști (improvizate) în limanul Gălățui – că așa era frumoasa modă pe atunci. Am făcut liceul la „Gheorghe Lazăr“, la Științele naturii.
Hobby-uri am multe, pentru că îmi place viața, dar cele mai notabile (pentru că au contribuit la modelarea personalității mele) sunt fotografia, cinematografia și tot ce ține de sustenabilitate. Aș adăuga și călătoritul și cititul, dar acestea sunt mai degrabă „trăsături de caracter“ moștenite de la părinți, așa că nu se pun.
La fotografie am ajuns prin știință, iar la știință am ajuns prin fotografie (e un fel de situație „oul sau găina“). Am crescut cu Arborele Lumii, National Geographic, Teleenciclopedia, iar impactul lor vizual mi-a hrănit apetitul pentru științele naturii. Din dorința de a mă apropia mai mult de natură și de a o observa mai bine, am început, prin clasa a VII-a, să iau aparatul de fotografiat peste tot pe unde mă duceam. Și așa, ușor-ușor, am descoperit cum natura este combinația perfectă dintre știință și artă.
Mai nou, pozele cu urși polari încearcă să ni-i arate triști, abătuți, și sugerează perspectivele sumbre proiectate de încălzirea globală. Tu l-ai surprins mai melancolic, mai „reflexiv“, aproape jucăuș chiar. Care e povestea pozei premiate?
Da, într-adevăr, protagonistul pozei este dolofan, stă pe o bucată groasă de gheață și se uită curios în apă, sugerând oarecum că este în siguranță, că povestea lui este cu happy-end. Dar, după cum indică și titlul pozei, „Respiro“, acesta este doar un moment din existența sa și a speciei sale, pentru care fiecare zi înseamnă o luptă pentru supraviețuire în absența gheții de pe mare. Finalul fericit este însă departe de adevăr. Spun acest lucru pentru că, navigând spre zona de studiu, înaintea acestui urs polar am văzut mulți alți urși polari înotând într-o mare deschisă (fără gheață), aceeași mare care acum câteva decenii era o banchiză nesfârșită. Din cauza blănii foarte dense și a stratului gros de grăsime, urșii polari nu pot susține activități fizice intense (cum ar fi înotul) pentru perioade lungi de timp, căci riscă să moară prin supraîncălzire. Așadar, toți acei urși pe care i-am văzut înotând fără pic de gheață la orizont au fost, cel mai probabil, destinați soartei sumbre a înecului. Cel mai probabil n-au ajuns niciodată pe uscat, unde noi să îi putem vedea, mai târziu, triști și flămânzi.
Gheața reprezintă pentru urșii polari un spațiu de odihnă, de vânat și de educare a puilor. Dar încălzirea globală din ultimele decenii (care e de două ori mai intensă în Oceanul Arctic față de media globală) a dus la dispariția a 30-40% din suprafața gheții. Acest trend este prognozat să se intensifice și, până în 2050, va duce la dispariția totală a gheții de pe mare. Văduviți de spațiul lor principal de vânat și de odihnă, urșii polari sunt, astfel, o specie în pragul extincției. Orice imagine optimistă care îi are ca protagoniști, și de care ne bucurăm astăzi, este doar o amintire dureroasă a ceea ce în curând nu va mai fi, a ceea ce am distrus cu mâna noastră.
Ce crezi că a contat cel mai mult, ce a fost decisiv în decizia juriului?
Încălzirea globală și efectele ei, în special în zonele de poli, constituie un „hot topic“ al cercetării științifice contemporane. O mare parte din efortul nostru ca oameni de știință este (sau, mai bine zis, ar trebui să fie!) să comunicăm eficient publicului descoperirile noastre în așa fel încât să educăm și să prevenim modificările proceselor naturale prin acțiuni antropice. Cred că juriul a apreciat că această poză face trimitere la schimbările climatice din Oceanul Arctic și sensibilizează publicul în legătură cu magnitudinea lor.
Cât de important este acest premiu? Ce greutate are în comunitatea fotografilor, respectiv a cercetătorilor?
În ochii mei a fost mereu un premiu extrem de important, dar nu am realizat, de fapt, cât de important este pentru lumea întreagă decât după ce l-am primit. Fotografia mea și mai ales povestea din spatele ei au fost preluate de publicații din întreaga lume, care mi-au accentuat mesajul, și anume că Oceanul Arctic este un mediu fragil, extrem de vulnerabil în fața schimbărilor climatice. Acest lucru mi-a dat încrederea să perseverez în a folosi fotografia ca pe un instrument de informare și educare asupra problemelor mediului și a confruntărilor științifice actuale. Ba, mai mult, m-a făcut să-mi doresc să-mi îmbunătățesc tehnica fotografică pentru a putea reda întreaga complexitate a naturii, în speranța că așa cum m-am inspirat eu din Arborele Lumii și din National Geographic, așa poate, într-o zi, un alt copil curios se va „împiedica“ de pozele mele pe vreun site și acestea vor trezi în el/ea respectul pentru mediu, spiritul de cercetare și dorința de a lupta pentru perpetuarea frumosului.
Din cauza lipsei de timp necesar pentru a practica fotografia, nu pot spune, din păcate, ce greutate are acest premiu în comunitatea fotografilor. În comunitatea cercetătorilor, însă, are, să zicem, greutatea ursului polar în aur :), pentru că este o modalitate de a atrage atenția întregii lumi asupra cauzei pentru care lupți – căci, zic eu, un cercetător fără cauză nu prea e cercetător.
Ce cauți la Edinburgh? De ce ai ales să mergi acolo, și nu în altă parte, de exemplu la Berlin sau la Washington?
La Edinburgh caut (și am găsit) ce mi-am dorit dintotdeauna: o viață trăită cu folos. Am venit aici în 2012, la 18 ani, imediat după ce am terminat clasa a XII-a, pentru a-mi continua studiile. Mi-am ales degree-ul de Geoștiința Mediului la Universitatea din
Edinburgh, pe care l-am completat în 2016. Acest degree a inclus tot ce am știut că-mi doresc și tot ce nici măcar nu am realizat la vremea aceea că-mi doresc: o abordare interdisciplinară a proceselor din mediul natural, abordare care a necesitat dezvoltarea de cunoștințe și capacități analitice specifice chimiei, biologiei, fizicii, geografiei – nu mai spun de limbajele de programare informatică, pentru că încă mă lupt cu ele.
Ce mi-a plăcut la acest degree este că mi-a dezvoltat exponențial capacitatea de analiză critică a orice: date, lucrări științifice, texte literare, situații sociale ș.a. De fapt, mi-a deschis ochii despre cât de puțin știu și cât de mult mai am de învățat. Am ales UK, și nu altă țară, pentru că aici nu există nota 10 – sau există, dar nu o primește nimeni – și apreciez extrem de mult lucrul acesta în sistemul de învățământ. În timp ce unele țări premiază studentul cu orice ocazie și oferă note de 10 cu ușurință pentru orice informație regurgitată mecanic, în UK duci o muncă sisifică pentru a obține un 7. Și asta te aduce cu picioarele pe pământ, mai ales când nota este însoțită de un feedback constructiv care îți arată unde ai greșit.
Am ales Universitatea din Edinburgh, și nu altă universitate din UK, pentru că, puțini știu, dar aici s-a născut geologia ca știință. Oameni precum James Hutton și Arthur Holmes nu au acceptat teoriile înaintate de instituțiile religioase, conform cărora Pământul are câteva mii de ani vechime, ci au inovat metode științifice prin care au demonstrat că Pământul s-a format cu miliarde de ani înaintea oamenilor și a imaginației lor. Cercetători cu gândire critică și inovatoare similară predau și astăzi
cursurile din cadrul Facultății de Geoștiință, iar eu nu puteam rata ocazia de a-i întâlni…
Dintotdeauna am fost fascinată de științele marine și acest lucru s-a văzut din proiectele în care m-am implicat în liceu și în studenție, din tema dizertației din anul IV și din relațiile profesionale pe care mi le-am întemeiat. Așa că la începutul anului IV, profesorul Raja Ganeshram, o somitate în domeniul biogeochimiei marine mondiale, mi-a propus să mă alătur echipei sale, care studiază dinamica nutrienților în Oceanul Arctic și sensibilitatea acestora la schimbările climatice. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că aceasta este șansa vieții mele, iar în septembrie 2016 mi-am început doctoratul cu tema „Nitrogen cycling in the warming Arctic Ocean“.
Și acum?
Acum sunt în anul II de doctorat și analizez ciclul nitrogenului în Oceanul Arctic, importanța sa în susținerea productivității biologice, cât și sensibilitatea sa la modificările climatice. Nitrogenul în formă anorganică dizolvată (nitrați, nitriți, amoniu) este esențial pentru întreținerea vieții marine. Producătorii primari (planctonul) au nevoie să absoarbă acești nutrienți într-o concentrație exactă, pentru a putea produce materie organică prin procesul de fotosinteză. De această materie organică depinde întreg ecosistemul marin, de la zooplancton până la balene, foci și urși polari. Oceanul Arctic conectează oceanele Pacific și Atlantic, iar procesele biogeochimice care au loc aici controlează bioproductivitatea oceanelor lumii. Dar, odată cu încălzirea climatică, gheața de la suprafața Oceanului Arctic se topește și schimbă densitatea apelor. Acest lucru duce la modificări în regimul de amestec dintre diferite mase de apă și la diferite concentrații de nutrienți disponibili pentru plancton. În plus, odată schimbat regimul de precipitații, creșterea debitelor riverane care aduc mai mulți nutrienți în zonele de coastă și modificări în speciile autotrofice care populează apele arctice complică înțelegerea acestui nutrient și a rolului pe care îl va juca în biochimia Oceanului Arctic odată cu încălzirea globală.
Proiectul meu este unicat în sensul că analizează din punct de vedere chimic (concentrația de nutrienți, oxigen dizolvat, alcalinitate, izotopi [¹⁵N și ¹⁸O] ai nitraților și ai apei [¹¹⁸O] etc.) și fizic (temperatură, salinitate, curenți etc.) apele din centrul și sudul Oceanului Arctic (am probe de apă chiar și de la 89.99°N). În prezent, sunt singura persoană din lume care are date de izotopi ai nitraților din această regiune. O mare parte din proiectul meu se axează pe acești izotopi, pentru că ei oferă o imagine integrată în timp și spațiu a fluxurilor de nutrienți și pot face diferența dintre diferite procese care modulează bagajul de nutrienți dintr-un bazin oceanic – de exemplu, pot diferenția între procese care produc nutrienți (precum fixarea biologică a azotului), procese care îi consumă (precum denitrificarea) și procese prin care acești nutrienți sunt reciclați (precum nitrificarea). Odată ce înțelegem ce procese vor domina masa nitrogenului într-un ocean mai cald, înțelegem ce se va întâmpla cu biochimia acestor ape și, astfel, putem genera scenarii de evoluție care apoi să fie integrate în politici climatice și, eventual, în schimbări legislative. Așadar, miza este mare, mai ales că afectați nu vor fi doar dragii de urși polari, dar și noi, oamenii, din moment ce schimbările arctice au repercusiuni globale.
Timpul mi-l împart între expediții pe ocean (unde colectez probe de apă), laborator (unde le analizez), calculator (unde prelucrez datele obținute) și sălile de clasă (unde le predau studenților din poziția de asistent universitar).
Pe ocean, o zi de lucru are minimum 12, maximum 20 de ore, și se face în condiții de distracție maximă, mai ales când sunt valuri de 10-15 metri (zic eu, care sunt norocoasă că nu sufăr de rău de mare) sau când vaporul se zguduie ca la cutremurul din ’77 atunci când sparge gheața ca să poată înainta. Fiecare expediție durează între o lună și trei luni, și se lucrează în ture, 24/7 la foc continuu (nu-i de mirare, când te gândești la costul de operare al vasului, care în astfel de cazuri e de la 150.000 euro/zi în sus). De cele mai multe ori prelevăm probe și facem măsurători pentru echipe din întreaga lume și o mulțime de proiecte depind de munca noastră.
În laborator, momentan, lucrez cu o tulpină specială de bacterii denitrificatoare care transformă nitrații din probele de apă colectate din Oceanul Arctic în N₂O, şi care apoi este analizat de un instrument numit mass spectrometer, pentru a determina raportul de izotopi ¹⁵N/¹⁴N și ¹⁸O/¹⁷O.
