Cezar Ioan: Răzvan, povestești în câteva cuvinte ce te-ai apucat să faci și cine sunt partenerii tăi de „hoinăreli”?
Răzvan Voiculescu: După o pauză de opt ani, m-am apucat să realizez partea a 2-a a „Bucătăriei hoinare“– un album de fotografie care invită la o călătorie prin locuri foarte puțin cunoscute, pentru a cunoaște oameni simpli din diverse cătune sau sate foarte mici, acolo unde tradiția bucătăriei a rămas destul de neatinsă. Nu în ultimă măsură, e o propunere de a vă întâlni cu invitați de-ai mei, bucătari cu care „călătoresc” în locuri atipice. Acolo, pe o masă „de început de secol”, îi invit să ne gătească lucruri care nu sunt neapărat legate de bucătăria tradițională a locului.
Cei interesați te pot însoți și în realitate sau doar urmărind producția pe care o faci?
Sunt bineveniți cei pasionați de fotografie, de film (căci albumul va fi însoțit de un scurtmetraj documentar) sau/și călătorie pur și simplu. Ori de toate trei împreună. Cât există loc în mașină și-n organizarea noastră, oricine e binevenit, însă îl invităm să ne scrie înainte.
Ce ai păstrat, ce ai schimbat față de prima ediție?
La prima ediție m-am concentrat pe a invita bucătari cărora le-am propus diverse locuri faine, aparte, necunoscute unde au gătit meniuri inspirate din bucătăriile lumii.
De data aceasta, diversificăm și vor fi un fel de întâlniri în album, între alți bucătari invitați cu care mergem în locuri cel puțin la fel de aparte, dar și oameni „din gospodării” pe care i-am fotografiat și filmat bucătărind în propriile case. Așadar, am fotografiat gospodării, cuhne, bucătării vechi, dar și locuri aparte din natura țării.
Ce loc ți s-a lipit de suflet cel mai mult până acum? Și de ce?
Nu am un loc anume. Sunt foarte multe locuri extraordinare răspândite în toată țara. Dacă ar trebui musai să răspund la întrebare, mă gândesc la Dobrogea, pentru că pe aceea am străbătut-o de cele mai multe ori și i-am și dedicat, acum 12 ani, un album de fotografie și un scurtmetraj documentar.
Unde regreți că nu ai reușit să ajungi?
În multe alte locuri. Pe unele le cunosc, dar n-am apucat să revin la ele. Altele sigur există, dar nu le cunosc încă. Dar nu încetez să le caut și să mă bucur de noile descoperiri.
O concluzie – sau mai multe – în urma „hoinărelii“?
Nu știu dacă e o concluzie finală, dar cel puțin e una parțială sau intermediară – invit orice cititor să-și dedice ceva timp pentru a-și descoperi propria țară, căci de cele mai multe ori avem impresia că ce este „departe” este mai frumos; poți să ai însă surpriza de a descoperi locuri extraordinare la distanțe mici de locul unde trăiești. Nu trebuie neapărat să mergem pe cealaltă parte a Pământului ca să ni se pară fantastic. Și acolo e cu siguranță frumos, dar și la noi există locuri foarte „exotice”, pe care de multe ori nu le descoperim sau care nu ne atrag pentru că ajungem prea ușor la ele. Un al doilea lucru pe care l-am realizat este că – fotografiidu-i pe acești gospodari, dar și pe bucătarii cu care călătoresc prin țară – îmi dau seama că bucătăria românească se poate combina într-un șir infinit de gusturi și senzații.
