Până în piaţa Tahrir trebuie să supravieţuim traficului de neînchipuit al oraşului Cairo. Microbuzele plecă în toate direcţiile, motoretele cu trei pasageri şuieră pe lângă glezne şi pietonii traversează intersecţii în care regulile de circulaţie sunt dictate exclusiv de simţuri. Pe trotuare au apărut zarzavagii, vânzătorii ambulanţi cu şerveţele şi parfumuri, lustragii de pantofi, iar terasele au deja clienţi la ora 11 dimineaţa. Unde sunt găştile care dictează regulile cu sabia, călareţii de cămile gata să ucidă pentru trei sute de euro şi miliţienii sub acoperire?
Soldaţii şi tancurile se înmulţesc pe măsură ce ne apropiem de Tahrir. La fiecare filtru se verifică bagajele, iar prefabricatele din beton şi tancurile sugrumă trotuarul încât numai doi oameni trec în acelaşi timp. Între Nil şi clădirile administrative tancurile şi mitralierele AK 47 impun disciplina cotidiană. În faţa mea, o mamă corpolentă îşi ţine de mână copilul şi trage un troler pe care îl va deschide de la primul până la ultimul filtru. Trecem cu emoţii de primele două, însă la al treilea scot repede tot ce am în rucsac. „No problem”, îmi spune soldatul.
La intrare în Tahrir, un miting ad hoc este în plină desfăşurare. Aici nu doar soldaţii îţi cer legitimaţiile, ci şi revoluţionarii, care nu au încredere în nimeni. Un tănăr de 18 ani îmi cere paşaportul şi mă verifică suspicios. „Where are you from?”, mă întreabă. Stăm cel puţin 20 de minute la intrare, dar reuşim să pătrundem în temuta piaţă.
În piaţa Tahrir se simte presiunea ultimelor zile. Demonstranţii ştiu ca pe apă cîntecele care îl invită pe Mubarak să plece. Cei mai războinici dintre îşi fac provizii cu pietre în locuri strategice. Sunt gata să spargă capul oricui le-ar sta în cale. Sunt gata să alerge oriunde ar fi pericolul mai mare, şi în mod cert sunt gata să-l omoare pe Mubarak. Pe bannere s-a decolorat vopseaua. Se stă pe borduri şi se citeşte ziarul, se discută politică şi probleme de stat. Şi aici negustorii profită de aglomeraţie. După atâtea zile, rutina a pătruns în inima revoluţiei.
Demonstranţii nu sunt doar tineri studenţi care vând zarzavat în piaţă. Sunt şi corporatişti la costum, sunt mămici elegante însoţite de copii, sunt grupuri de adolescente interesate de ce se petrece, sunt musulmani în vârstă în haine tradiţionale, cei excluşi de 30 de ani din viaţa politică. Sunt oameni obişnuiţi care câştigă cel mult 80 de dolari pe lună. Sunt tineri care au trăit toată viaţa sub un singur preşedinte. Sunt absolvenţi de facultate nevoiţi să caute de lucru în alte ţări şi oameni care ar considera Ferentariul un cartier de lux.
Dar revoluţia nu e doar despre sărăcie şi corupţie la nivel înalt. E despre umilinţa pe care trebuie să o suporţi din partea unui regim obişnuit cu abuzul. Despre torturile cumplite din sediile de poliţie. Despre dorinţa de a spune ce vrei, cînd vrei. Despre ideea că Mubarak aparţine trecutului şi că vremurile se pot schimba începând cu plecarea lui şi a camarilei sale.
Nu sunt mulţi jurnalişti în Tahrir. Pe semne că strategia poliţiei a funcţionat bine. În timp ce filmez scandările unui grup de bărbaţi energici, mă trezesc că sunt întrebat de legitimaţie. Tipul cu mustaţă şi haine civile mă priveşte aproape binevoitor. Îi arăt legitimaţia şi primesc o bătaie prietenească pe umăr.
După câteva ore petrecute în piaţă ne îndreptăm spre ieşire. Şi aici sunt baricade, corturi unde se asigură primul ajutor, filtre militare de care se trece uşor, iar din loc în loc sunt maşini şi camioane arse, răstrurnate pentru a bloca accesul în partea dreaptă a faimosului muzeu egiptean.
Reporterii România liberă, Andrei Luca Popescu şi Dragoş Nicolae vă vor ţine la curent cu evenimentele care au loc în Egipt.
