A simțit de mic apăsarea etichetei „pui de chiabur“. A vrut să treacă granița ilegal, dar l-a speriat moartea unui prieten. A apelat la o căsătorie aranjată. A făcut o duzină de meserii. E conectat la realitățile complicate ale României. Viața lui Horen Mangu pare un scenariu de film.
Horen Mangu e un român cu rădăcini pe jumătate armenești, născut în Teleorman și emigrat în 1983 în America. Locuiește în orășelul Folsom de lângă Sacramento, California. „Orășelul a devenit cunoscut mai ales prin câteva cântece ale faimosului Johnny Cash“, zice Horen. Două melodii ale artistului se numesc „Folsom Prison Blues“ (1955) și „At Folsom Prison“ (1968).
Povestea lui Horen începe în anii ’70, la Turnu Măgurele. „Eram copil de chiabur, iar asta am aflat-o destul de brutal. Aveam un profesor care mereu, când mă vedea, zicea: «Ce faci, mă, pui de chiabur?». «Ce să fac, tovarășe profesor? Trăiesc și eu.» Era o nuanță de batjocură în vorbele lui.
Asta era atmosfera: simțeai că ai în față o ușă de fier. Puteai să înveți oricât, dar nu puteai să ajungi prea departe, pentru că nu erai pionier sau UTC-ist. Eu eram «pui de chiabur». Bunicul avusese sute de hectare, tata mai primise și el ceva pământ din partea Regelui, pentru că luptase în război. Dar le luaseră comuniștii tot. Ai mei aveau ceva bani strânși, stăteau cu ei la saltea, dar tata îmi zicea: «Băi, băiete, dacă ieși afară, ia pantofii ăia». Erau pantofii de ieșit afară din casă, în rest nu-i purtam. Erau «pantofii ăia buni». Viața aceea nu era ce-mi doream, mă simțeam ca într-o cușcă. Și atunci mi-a încolțit gândul de a pleca. Prin 1979-’80, când aveam 23 de ani.“
Moartea lui Cucu
„La sfârșitul anilor ’70 am venit la Facultatea de Construcții, la București. Am terminat cu chiu, cu vai, am ajuns la Petroșani printr-o repartiție, dar n-am stat mult. Voiam să plec. M-am gândit să trec granița ilegal, dar s-a întâmplat ceva tragic. În localitatea Lița, unde a copilărit și Liviu Dragnea, s-au format câteva grupuri, cu anumiți băieți care se pregăteau să fugă. Am zis să plece un prim grup, să vedem ce se întâmplă. Din păcate, chiar în primul grup, un băiat – îi spuneam Cucu – a fost omorât cu o șalupă, pe Dunăre, undeva între Turnu Severin și Orșova. L-au adus acasă într-o cutie de fier. Asta ne-a dat înapoi pe ceilalți, ne-a descurajat. Ni s-a făcut frică, vedeam ce formă poate să ia teroarea.“
Dar unde și cum să pleci? „Am fost un om norocos. Cu ajutorul rudelor mai îndepărtate din partea armenească, am putut să fac o căsătorie de conveniență, o căsătorie aranjată cu o americancă. Așa am reușit să plec oficial, statul român a fost nevoit să-mi dea drumul. Oricum, nu eram un «element de nădejde», tot «nepot de chiabur» rămâneam. M-au tergiversat cu actele, a trebuit să trec prin cinci comisii – Turnu Măgurele, Alexandria, București –, dar până la urmă mi-au dat pașaportul, la Alexandria. În 1983 am plecat. Mai exact, pe 12 septembrie 1983.“
Horen și nașii săi
„Am trecut cu o mașină pe la Porțile de Fier, prin Severin, am traversat fosta Iugoslavie pe la Zagreb și prin Slovenia de azi, am ajuns în Austria, de acolo în Germania Federală. La Frankfurt am lăsat mașina și am luat trenul până la Bruxelles. Din Belgia era mai ieftin biletul de avion, de aceea am urmat traseul ăsta. Am zburat peste Ocean, iar după escala la New York am ajuns pe cealaltă coastă, la Los Angeles, ținta călătoriei mele.“
De ce la Los Angeles? „Acolo erau legăturile mele de bază: soția mea de conveniență, rudele mele îndepărtate, nașii mei… Nașii care mi-au cununat părinții și m-au botezat pe mine. De aceea, numele meu este armenesc – Khoren. Dar taică-miu, când s-a dus să mă declare la Turnu Măgurele, după trei zile de petrecere, a uitat să pună și «K», așa că în loc de Khoren a rămas Horen. Dar armenii recunosc numele, pentru că în Armenia e un nume comun – Horen, Șuren, Varlen…“
Ajutor de barman și șofer de autobuz
„La Los Angeles am schimbat mai multe meserii. Am început de jos, ca ajutor de barman. Spălam pahare și primeam 2,25 dolari pe oră. Era mai mare ciubucul decât salariul. La două săptămâni, primeam salariu 200 de dolari, iar ciubucul ajungea la 300-400 de dolari. Seara mergeam la cursurile de engleză.
După o vreme, am fost promovat barman. Apoi am fost șofer de autobuz, pentru copii cu handicap – îi duceam de acasă la școală, de la școală acasă. Apoi am încercat să lucrez ca vânzător de parfumuri. A fost prima mea experiență în vânzări, a început să mi se deschidă orizontul. Orice se vinde în America. Vinzi o casă, vinzi un teren, vinzi o mașină, totul e o negustorie. Am avut noroc: am fost angajat să vând parfumuri pentru că puteam să pronunț mai corect decât americanii locali numele unui parfum franțuzesc. Ne-au pus mai multe parfumuri pe masă, iar eu și un canadian din Quebec am pronunțat cel mai corect «Givenchy». Așa ne-au angajat.
Am stat șase ani în Los Angeles, până în 1989. Atunci am avut o tentativă de a mă muta la Sacramento. Am dat două teste de echivalare a diplomei de inginer constructor, dar n-am reușit. Am fost la o răscruce de drumuri și am ales să devin real estate broker. Vânzător de case. Agent imobiliar.“
Sfatul armeanului din North Hollywood
Drumul spre vânzarea de case a fost determinat de o nouă întâmplare neprevăzută. „Încă eram în Los Angeles când am dat peste un armean în North Hollywood. Omul avea un magazin de ferometalice. Era un negustor desăvârșit, venit în România din orașul turcesc Van, după genocid, apoi emigrat în America. Armeanul ăsta îl știa pe nașul meu, Khoren Nazarian. M-a luat deoparte și mi-a zis: «Băi, băiatule, tu ești bun de gură. Vinde și tu ceva – ori asigurări, ori case!». M-am gândit eu că asigurările nu prea mi se potrivesc. Mai bine vânzător de case. Am făcut o școală intensivă de șase luni. În America îți trebuie licență pentru orice. Timp de patru luni, în 1989, am fost un fel de taximetrist, dar nu reușeam să vând nimic, pentru că aveam un accent foarte puternic. Clienții mă luau de la birou, mă duceam cu ei și le arătam casele, dar contractele le semnau cu alții. Și atunci m-am gândit: de ce-mi pierd eu vremea cu americanii și nu lucrez cu românii? Ce, nu sunt români în Sacramento? Nu sunt armeni? Nu sunt est-europeni? Că, până la urmă, am ajuns să lucrez și cu polonezii. Mi-am făcut o bază de date, cu accent pe români. Tranzacțiile au început să se lege, iar de 28 de ani fac meseria asta: vând case. În timp mi-am câștigat o reputație, a început să fie mai ușor.“
Alex Mangu, maior în Marina Americană
După Revoluție, Horen Mangu a revenit în România, pentru câteva săptămâni. La Turnu Măgurele, prin complicitatea mamei sale, a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină cea de-a doua soție (de prima se despărțise după câțiva ani, așa cum le fusese convenția).
„De 24 de ani, soția mea se ocupă de o afacere cu case de bătrâni, o afacere foarte bună pentru mulți români din Sacramento – o comunitate cu peste 20.000 de compatrioți (dintre care cel puțin 10.000 de penticostali). Sunt 436 de case de bătrâni ținute de români. Și 16 agenți imobiliari români, dintre 8.000 de real estate brokers de toate naționalitățile. E concurență serioasă, dar e loc pentru toată lumea.“
Horen Mangu are trei băieți: Alex (33 de ani), Max (22) și Daniel (19). Alex e deja maior în Marina Americană. A fost în trei conflicte militare – de două ori în Afganistan, o dată în Irak. În septembrie va deveni atașat militar pe lângă Senatul SUA. E căsătorit cu o americancă get-beget, din Atlanta, statul Georgia.
Exilul istoric și azilul politic
„În comunitatea românească din Sacramento, ca și în alte orașe, există oameni care au venit în anii ’40, ’50 sau ’60, dar nu au uitat limba română. Sunt oameni de o foarte bună conduită morală. Și la 80 de ani, chiar la 90 de ani, ei continuă să ajute. Ei sunt exilul nostru istoric. În fața lor trebuie să-ți scoți pălăria.
În anii 1990-’95 a fost o migrație puternică dinspre România spre America. S-a simțit și în Sacramento, de la 2.000 s-a ajuns la 17.000 în cinci ani. Încă mai puteau să ceară azil politic, dar puteau să vină și cu ajutorul bisericilor. Mineriadele au contribuit și ele la acordarea ușoară a azilului politic. Apoi s-au cam închis ușile, a fost tot mai greu să intri în America. Dar au mai ajuns destui români prin Loteria Vizelor.“
Buni meseriași
„Românii din Sacramento sunt de foarte bună calitate, indiferent de categoria socială din care au venit. Eu îi cunosc, pentru că prin meseria mea am cunoscut foarte mulți. Oricine vrea să-și ia o casă, e visul fiecărui român care vine în America. Pentru asta muncesc toți: pentru casă, mașină, frigiderul plin, educație, copiii dați la școli… Toți se descurcă. Unde te duci, te primesc foarte bine, au ce să-ți pună pe masă. Mă mândresc cu ei. Sunt muncitori și foarte pricepuți. Sunt buni meseriași – constructori, zugravi, electricieni, instalatori, mecanici auto… Apoi, e zona IT-ului, în care românii au o foarte bună reputație. Am auzit – nu știu dacă e adevărat – că, numeric, românii se află pe locul doi, după indienii asiatici, pe partea de concepție, în Silicon Valley.“
Votantul anti-PSD
„Am votat la toate alegerile, cu excepția finalei Iliescu-Vadim Tudor, din anul 2000. Noi, cei din diaspora, avem o putere fantastică. Dacă ar fi introdus votul electronic, cred că ar vota patru milioane de români din afara granițelor.
N-am votat niciodată PSD-ul. Și nici n-o voi face vreodată. În zona unde trăiesc eu, 9 din 10 români sunt anti-PSD. Inclusiv cei care acolo sunt de stânga și votează cu democrații, dar la alegerile din România nu pot să voteze PSD-ul, ar fi ca și cum i-ar vota pe comuniști. Eu sunt optimist. America deja a luat România în brațe. Păcat că guvernarea actuală, în România, este una derizorie. Fără anvergură, fără orizont.
Pe Liviu Dragnea l-am întâlnit de mai multe ori de-a lungul vieții, dar erau alte condiții. Eram tineri, el avea un han lângă Turnu Măgurele… ne întâlneam, petreceam, se bătea toba, se cânta la chitară…“
Voiau arme să lupte contra lui Ceaușescu
„În decembrie 1989 ne-am adunat pe treptele Capitolului din Sacramento, capitala Californiei. Ne-am dus la politicienii locali – «domn’e, vrem să facem manifestație, n-ați văzut ce se întâmplă în România?». Ne-au dat aprobare în 10-15 minute. Erau câteva grupuri de tineri care strigau să li se dea arme, să vină să lupte în România contra lui Ceaușescu. În San Francisco, care e la o distanță de 100 de mile, românii erau și mai bine organizați, exista și Casa Românească…“
Povești cu securiști și milițieni
Horen Mangu și-a luat dosarul de la CNSAS. Avea vreo 200 de pagini, cele mai multe din perioada plecării sale în America.
„Am găsit note date Securității de cunoscuți de-ai mei. Unul are un restaurant, acum, pe la Biserica Albă din București – «domnul Marian». Îi interesa ce vorbim, ce mâncăm. «Ăștia au 40 de savarine în frigider»… «Este un element necorespunzător»… Taică-miu avea un obicei: își punea o pătură pe cap – sau o plapumă, iarna – să asculte Europa Liberă, la vestitul Sakta, un aparat de radio rusesc. Eu mă ghemuiam pe jos, așa ascultam. Asta era prin anii ’70.
Cea mai gravă situație a fost când m-au urmărit ei, în 1979-’81, pe litoral, unde lucram vara ca să mai câștig și eu un ban, la smuls iarbă pe la terenurile de tenis sau la căsuțele din nordul Olimpului de azi. În dosar scria că «mă întâlnesc cu străinii», că «fac valută», că «iau bani»… Dar eu nu puneam mâna pe bani, ci îi trimiteam să aducă produse; dacă te prindeau cu produse, pedepsele erau mai ușoare decât la flagrantul cu valută.
Odată, în 1980, am pățit-o: ne-au arestat doi milițieni în căsuțele de la Olimp. Ne-au prins că aveam o cutie de pantofi pe care o trăgeam cu mâna, dar o împingeam cu piciorul. Era sub birou, acolo, la geam. Și puneam în cutia aia tot ce primeam în ziua respectivă. Luam absolut orice: un săpun, o periuță de dinți, ciorapi, țigări… Tablagiii ne-au dus la secția de miliție din Mangalia și ne-au luat la puricat. Eram cinci inși, prinși cu lucruri străine, ceea ce nu era permis. L-au sculat și pe un locotenent care, cu buletinele noastre în față, a început să ne strige numele: Eugen… George… (George era un văr de-al meu, care acum stă când la Paris, când în Canada). Și a ajuns la mine: «Horen Mangu». M-a privit lung: «Nu cumva sunteți ruda colonelului Mangu de la Miliția din Mangalia?». Eu eram speriat, nu știam că există acolo un colonel cu numele ăsta. Dar George, care era student la Aeronave, zice, cu tupeu: «Hai, bă, Horene, ți-e rușine să spui că ăsta-i unchi-tu?». Locotenentul se ridică în picioare și începe să-i înjure pe plutonieri: «Bă, nenorociților, păi voi nu identificați persoanele pe care le aduceți aici? Cum mă duc eu mâine să-i spun tovarășului colonel că i-am arestat nepotul?». Ne-a dat buletinele înapoi, dar ne-a confiscat produsele pe care le aveam la cutie. A doua zi îmi era teamă că se interesează locotenentul și ne prinde cu minciuna. Am sunat acasă, disperat: «Băi, tată, avem noi o rudă, e colonel, e ceva prin miliție, pe la Mangalia?». Tata s-a interesat pe-acolo, pe la țară, mai mult prin telefonul fără fir, iar o rudă mai îndepărtată și-a adus aminte că are un băiat polițist în zona Constanța. Deci, chiar eram rude, dar nu știam!“
Observații. Mangu despre America
„America e ca o oală cu fasole – de toate culorile și toate mărimile. Cu excepția indienilor băștinași, toți americanii spun că sunt emigranți.“
„În America, legea e lege. Noi învățăm, de-a lungul timpului, să respectăm legea. Dacă o încalci, plătești. Iar recuperarea prejudiciului e sfântă, nu scapă nimeni fără să dea banii înapoi.“
„America m-a învățat că viața nu merge doar în sus. Așa am reușit: urcând, coborând, urcând, coborând. O sinusoidă permanentă. Important e să nu-ți pierzi încrederea. Dar și să nu-ți strici prestigiul. Dacă pierzi încrederea celorlalți, îți va fi foarte greu.“
„În Sacramento, aglomerare urbană de 2,5 milioane de locuitori, 14-15% sunt asiatici, 5% afro-americani, dar hispanicii sar de 40%. Spaniola e limbă oficială, alături de engleză, în orice instituție publică. Și la Primărie, și la Poliție, unde angajații știu obligatoriu două limbi – engleza și spaniola.“
