Dupa 20 de ani, ranile celor arestati si haituiti de Securitate nu s-au inchis. In decembrie 1989 unii au asteptat finalul evenimentelor cu sufletul la gura, in casele lor, altii au iesit in strada. Libertatea le-a adus astazi accesul la propriile dosare de urmarit.
In sala de lectura a CNSAS este, in cea mai mare parte a timpului, liniste. Petentii rasfoiesc tacuti dosarele si, in afara fosnetului paginilor si a cate unui oftat razlet, nimic nu tulbura tacerea mormantala. Dupa o asteptare de decenii, acesti oameni, care azi dau fila dupa fila, fac cunostinta cu propria tinerete. Uneori, detaliile surprinse de notitele securistilor socheaza. Numai dezgustul in fata celor scrise in dosarul personal sparge brutal atmosfera dominanta de biblioteca. Un domn in varsta, cu trei tomuri voluminoase in fata, nu mai injura doar printre dinti, ci cu voce tare. "Securistii astia, lua-i-ar dracu’ de analfabeti! Nici sa scrie nu stiau!" Langa el, o doamna eleganta il aproba: "Despre mine scriu ca am fost o femeie de moravuri usoare si ca am doar patru clase! Niste dobitoci!". Din sala mai razbate, ceva mai timid, e drept, o intrebare aparent fara raspuns: "Pe cine pot sa dau in judecata? Ce scriu astia aici e incredibil!".
Cand totul pare prea incins, supraveghetorul salii de lectura cere cu glas molcom sa se faca liniste. Fostii urmariti de regimul opresiv se conformeaza si fac eforturi noi sa isi pastreze pentru ei dezgustul si mania. La sala de lectura a CNSAS vin zilnic in jur de 20 de persoane. Pana acum doua decenii au fost hartuiti de Securitate, dar acum au sansa sa isi citeasca dosarul de urmarire. Isi vad viata in filele ingalbenite, povestita de colegi, de prieteni, de rude care au facut, in secret, pactul cu diavolul. Oameni in care au crezut si carora li s-au confesat rezumau totul in rapoartele securistilor, care tradeaza adesea grave tendinte spre analfabetism din partea ofiterilor ce le-au avut "in lucru". Isi recunosc vorbe, gesturi, isi recitesc scrisori primite cu ani in urma si fotocopiate de angajati ai Securitatii.
Se vad in fotografii facute in filajele al caror scop era sa le afle fiecare pas si citesc transcrieri ale inregistrarilor din casele lor, redate de microfoane ascunse in peretii din camere, din baie sau din telefon, de care n-au stiut nimic pana acum. Multi nu inteleg de ce era important pentru Securitate ca jucau rummy cu prietenii, ca spuneau bancuri, ca vorbeau cu apropiatii despre painea neagra si despre cozi. Altii vin sa vada dosare ale bunicilor sau ale parintilor si amutesc la auzul cuvintelor: "Aveti si dumneavoastra, personal, dosar de urmarit".
"L-au bagat in spitalul de nebuni degeaba"
E a doua oara in aceeasi saptamana cand Adrian Tais vine sa citeasca dosarele de urmarire ale fratelui sau, Francisc (schimbat ulterior in Victor Tomescu), in prezent decedat. Desi au trecut 20 de ani de la inlaturarea comunistilor, pentru Adrian Tais viata lui si a familiei sale in timpul acelui regim ii este proaspata in minte, nu a uitat ca nu putea vorbi liber despre neajunsuri si abuzuri. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care a iesit in strada pe 22 decembrie, pentru a fi partas la inlaturarea dictaturii.
"Am auzit la televizor indemnul sa iesim in strada. Am iesit, sa dau o mana de ajutor sa-i dea jos pe nenorociti", povesteste Adrian Tais. S-a alaturat sutelor de persoane care se indreptau spre Radiodifuziunea Romana, a trecut "cu inima cat un purice" pe langa TAB-uri si tancuri. "Se auzeau rapaieli de mitraliere, la un moment dat m-am aruncat pe burta. Se tragea, nu se vedea nimic, nu cadea nimeni", spune Adrian Tais, marturisind ca acela a fost momentul in care s-a speriat si s-a intors acasa.
Dorinta de a iesi in strada i-a fost alimentata de traumele provocate de "nenorociti" fratelui sau mai mare. Acum, 20 de ani mai tarziu, lui Adrian Tais cel mai greu ii este sa inteleaga de ce fratele sau, fara a fi vreodata bolnav, a fost internat intr-un spital de psihiatrie, pentru ca, de curand, sa afle ca numele sau figureaza in patru dosare mari de urmarire, deschise inca de pe vremea cand era doar un pusti de 23 de ani. Desi a citit tot si si-a dat seama ca dosarele, toate, "repeta ca un papagal acelasi lucru", Adrian Tais e inca socat ca defunctul sau frate a suferit atat pentru opt scrisori nesemnate, expediate la Comitetul Central, si cateva informatii solicitate ambasadelor despre cum ar putea studia in strainatate.
"Eu intotdeauna m-am gandit ca a facut ceva grav, pe cand el, de fapt, doar a trimis niste plangeri la partid. Le scria acolo ca muncitorii o duceau greu, ca painea era neagra, ca demonstratiile de 1 Mai, de 23 August erau pur si simplu figuratie, pentru ca oamenii erau dusi cu forta si paziti de armata. Intr-un fel, n-a exagerat cu absolut nimic." Domnul Tais se astepta ca fratele sau sa aiba dosar, stiindu-i firea revoltata, dar de aici pana la o urmarire intinsa pe noua ani si la internarea "la nebuni" i se pare cale lunga.
"N-a ajuns ca l-au bagat in ospiciu degeaba, dar i-au si pandit fiecare pas. El n-a putut ca noi, ceilalti, sa inchida ochii si sa-si imagineze ca traim o viata imbelsugata." Un delict extrem de grav in ochii Securitatii, mentionat in dosarele fostului urmarit, arata ca acesta a mers chiar mai departe si si-a permis sa ii ia peste picior pe tovarasii din fruntea statului: "Intr-o scrisoare anonima spunea ca oamenii ar trebui sa mearga la manifestatii cu flori artificiale, nu cu flori naturale, sa nu se mai faca risipa. Bascalie, bascalie, dar l-a costat".
"Ii bateau de suna apa in ei"
Primul dosar este deschis pe 26 iulie 1957, cand Victor Tomescu abia implinise 23 de ani. "Reiese din dosar ca s-a dus la Ambasada Americii sa se intereseze care ar fi conditiile pentru a face studii in America. I-a spus o domnisoara, Nuti, asta e codul din dosar, ca ambasada nu se ocupa cu asa ceva si a plecat omul. Asta a fost!", explica fratele sau. De aici, o intreaga suita de ofiteri au inceput sa ii ia urma.
"Filaj pas cu pas, fotografii cu el, discutii ale lui, toate sunt in dosar. Din 1957 pana in 1966 a fost verificat, telefonul i-a fost interceptat, filaj, retinerea corespondentei. Spun acolo cu ce a circulat in ziua cutare, ce numar avea tramvaiul, pe unde a luat-o, ca a ajuns acasa si a facut plaja in curte. Daca nu stiai nimic despre el, ai fi crezut ca e un spion extrem de periculos", arata fratele celui urmarit.
Departe insa de Victor Tomescu asemenea indeletniciri. Absolvent al unei scoli pedagogice, preda muzica in Dumbrava, judetul Sibiu. Din cauza plangerilor sale legate de insuficienta hranei, devine in dosarele de urmarire "Malthusianistul" – adept al teoriei potrivit careia populatia creste in progresie geometrica, in timp ce mijloacele de subzistenta cresc in progresie aritmetica. Este internat intr-un spital de psihiatrie, cu diagnosticul de psihoastenie, pentru ca avea "conceptii ostile ordinii sociale", si i se interzice din acel moment ocuparea vreunei functii in invatamant.
"L-am vizitat la ospiciu, la Balaceanca. Va spun, puscariasii o duceau mai bine, ca mi-au dat lacrimile. Camerele erau fara mobilier, iar usile cu zabrele. Ii bateau de suna apa in ei si-i udau cu furtunele, erau tinuti in pielea goala. L-am vazut pe frate-miu, vai de el, pompasera in el medicamente", povesteste astazi Adrian Tais. La iesirea din periplul prin spitalele care ii cazau pe oamenii cu grave probleme psihice, adica dupa ce trecuse pe la Balaceanca, Spitalul 9 si Spitalul Cula, Victor Tomescu era deja alt om.
Potrivit lui Adrian Tais, daca initial Victor fusese tratat de securisti ca un nebun, desi era sanatos, dupa tratamentul efectiv devenise cu adevarat un om cu probleme: "Sincer sa va spun, acum chiar ca nu mai parea cu mintile intregi". Ulterior, urmaritul Victor Tomescu s-a retras undeva, in apropiere de Sibiu. A sfarsit tragic, in 1986, urmare a unei cazaturi din pom. Desi nu are nici o dovada, Adrian Tais isi pune intrebarea daca nu cumva moartea fratelui nu a fost, de fapt, un accident: "Chipurile, ar fi cazut dintr-un cires, l-au operat la Sibiu pe coloana, i-a fost atins un nerv si a ramas paralizat. A murit la o saptamana, intr-un spital din Salistea. Eu pun intrebarea: «De ce tocmai lui frate-miu nu i-a reusit operatia?». E un semn de intrebare care incolteste in mintea mea".
Colette Filip: "As vrea sa uit totul"
O fotografie confiscata de Securitate in anii ’50 este ce si-ar dori cel mai mult sa recupereze din dosarul ei de la CNSAS Colette Filip, mama fostului presedinte al CNA, Ralu Filip. A vazut in dosar ca a fost urmarita de Securitate cativa ani buni, fara ca ea sa aiba habar, dar asta o intereseaza mai putin. Poza insa ar desprinde-o pe loc daca i-ar permite angajatii CNSAS. Colette Filip, inchisa timp de sase luni in 1950 pentru ca a vrut sa fuga din tara, nu este indignata cand citeste ca a fost supravegheata indeaproape imediat dupa eliberare.
Pe 21 decembrie, Colette Filip nu a iesit in strada. La cei 79 de ani, stie de ce erau in stare comunistii, care au arestat-o la majorat, desi era insarcinata, si au inchis-o sase luni. Asa ca a trait Revolutia de la adapostul apartamentului sau din Bucuresti.
"Eram in casa si tremuram de frica in timp ce copilul meu, Ralu, era in Piata Romana, cara ranitii. Am stat pe intuneric, de teama, si ma gandeam ce bine ar fi sa scapam de comunisti. Eu am facut «Canalul» din cauza lor, nevinovata fiind", spune Colette Filip, inabusindu-si suspine de plans. Se reculege si isi incepe povestea despre experienta ei cu regimul inlaturat in 1989. Singurele lucruri care o mai revolta sunt greselile din dosarul ei de urmarire: "Femeie de moravuri usoare spun ca am fost. si ca am facut doar patru clase. Chiar daca i-as da in judecata, as cheltui bani, sanatate. Da-i dracu’!", spune fosta detinuta si taie aerul cu mana, ca si cum ar vrea sa-si stearga din memorie anii traiti in comunism.
"Pe fetita mea au ingropat-o detinutii"
Peretii apartamentului sunt tapisati cu fotografiile celor doi fii ai sai, ambii decedati. Ralu Filip, fostul presedinte al CNA, s-a stins din viata in mai 2007, iar fratele sau mai mare – cu cativa ani inainte. Lipseste din tablou chipul fetitei pe care ar fi avut-o Colette Filip daca nu ar fi pierdut sarcina in lagarul de la Cernavoda. "As fi avut acum o fata de 59 de ani. Eram la stancile alea de piatra, veneam cu bucatile pe burta si puneam in vagoneti. Acolo am pierdut-o. A trait o ora. Pe fetita mea au ingropat-o detinutii". Motivul arestarii lui Colette Filip este absurd, un termen pe care comunistii au reusit insa sa-l bagatelizeze. "In 1949 am vrut sa fug in Franta, la rudele tatalui meu. Dar m-au inchis degeaba, pentru ca m-au arestat in ’50, cand nu mai aveam astfel de intentii."
O fila a dosarului mentioneaza negru pe alb chiar aceasta "cumintire": "Dupa ce s-a maritat, nu s-a mai gandit sa paraseasca tara, pe cale aeriana, cu ajutorul unor piloti polonezi", se arata in documentul intocmit de securistii care au avut-o in obiectiv. Cu toate acestea, Colette a fost condamnata la 18 luni. "Cand au venit sa ma ia, la 1.00 dimineata, direct din pat, nu stiam de ce ma arestau. Ma casatorisem, eram la Cluj cu sotul meu. Am crezut ca pe el il iau, pentru ca tatal lui fusese angajat la Ambasada Americii", povesteste Colette Filip. A fost dusa la Securitate, in Bucuresti, unde si-a gasit arestate si doua prietene. "Ne-au trecut prin Jilava si apoi in lagar, undeva pe soseaua Alexandriei. Acolo am stat pana ne-a luat la canal, la Cernavoda. Aveam 18 ani si 18 luni aveam pedeapsa. Asa eram strigata, «18 ani si 18 luni». Eram cea mai mica, toti detinutii tineau la mine.
In timp ce eram in lagar, a venit directorul penitenciarelor, unul Badica, oltean, craiovean, cunostinta cu familia mamei. «Am sa te ajut sa te scot, ca vad ca esti cu burta mare, o sa ma uit in dosar», mi-a spus el." S-a tinut de cuvant. Cateva luni mai tarziu, Colette Filip a fost eliberata. Pierduse insa sarcina. "Am cerut copii din dosar, sa le citesc acasa. Dar nici nu vreau sa ma gandesc la ce scrie acolo. As vrea sa uit totul."
"Securitatea folosea pe toata lumea, impotriva tuturor"
Sefa Directiei de Investigatie din cadrul CNSAS vorbeste intr-un interviu acordat Romaniei libere despre paranoia Securitatii din anii ’70-’80, perioada in care gama celor urmariti s-a largit pana la includerea persoanelor "fara antecedente".
Romania libera: Pot fi considerati anii ’50-’60, din istoria Securitatii, ca unii extrem de represivi, iar anii ’70-’80 ca unii mai relaxati? Reiese asa ceva din dosarele aflate in arhiva CNSAS?
Germina Nagat: Eu nu cred ca au existat etape atat de diferite intre ele, in mod real. Nu cred ca putem vorbi de o reforma a Securitatii, in sensul ca s-ar fi renuntat vreodata la violenta si la abuz. S-au primit batai si s-au dat batai in inchisorile romanesti intotdeauna. Birocratic, ei nu lasa urme, in dosare nu se intalnesc documente in care violenta sa fie descrisa scriptic. Faptul ca s-au mimat relaxarea si democratizarea nu inseamna ca ele chiar au avut loc. O reforma foarte importanta s-a produs in anul 1967. O alta – in ’72. Dar n-o sa gasim nicaieri documente in care sa fie explicit condamnat in regulamentele interne abuzul.
Motivatia demagogica, patriotica, aparent democratica, si anume apararea statului si a integritatii granitelor, este intotdeauna urmata de motivatia reala a unei operatiuni: urmarirea unei persoane pentru exprimarea opiniilor ei sau suspectarea unei persoane ca ar putea avea opinii. De foarte multe ori avem de-a face cu fapte imaginare. Ce a existat cu siguranta a fost la o scara mai mica, in anii ’70, in sensul ca au fost mai putine arestari. Dar, ca sa fim cinstiti, pe cine mai puteau ei aresta? Sute de mii de oameni murisera in puscarii. Avem o diminuare a amplitudinii violentei, care se poate explica, pur si simplu, natural, pentru ca cei mai multi dintre cei vizati de aceasta miscare de "curatare" fizica a ramasitelor vechii Romanii disparusera sau fusesera reprimati.
R.l.: Dar in ce priveste numarul urmaritilor, se poate observa o schimbare incepand cu anii ‘70?
G.N.: Da. A crescut numarul categoriilor de persoane susceptibile de a intra in vizorul Securitatii. Se simteau din ce in ce mai puternici, paranoia crestea pe masura unei impresii de putere absoluta. Vrei sa stii tot si nimeni nu are voie sa scape. Asta inseamna ca, in afara de categoriile de suspecti traditionali – fosti detinuti politici, simpatizanti sau membri ai partidelor burgheze, tarani chiaburi, tarani care s-au opus colectivizarii, persoane cu rude sau contacte in strainatate, persoane cu intentii de a pleca din tara –, apar acum cei din categoria "fara antecedente". Faptul ca erau urmariti oameni fara nici o actiune care i-ar fi facut suspecti exprima perfect absurditatea modului de lucru si a viziunii asupra a ceea ce trebuia facut contra propriei populatii.
R.l.: Despre ce numar vorbim?
G.N.: Nu se poate face o estimare, pentru ca rapoartele lor sunt absolut festiviste, asa cum erau la productia de cereale, de exemplu. Este groaznic de mare acest numar, dar nu el ne-ar ajuta sa ne facem o impresie, ci tehnicile si categoriile cu care au lucrat. Daca avem, pe de o parte, o categorie care se numeste "Persoane fara antecedente si care trebuie incluse in baza de lucru" si, in aceeasi perioada, avem cresterea numarului de informatori minori, ce inseamna asta? Ca suspectez pe toata lumea si folosesc pe toata lumea impotriva tuturor. Avem la CNSAS dosare compuse integral din angajamente din randul elevilor, care sunt halucinante, copii de clasa a opta, a noua, a zecea.
Este asta o varsta la care o fiinta umana sa fie implicata in actiunile unui serviciu secret? Si asta, pentru ca angajatii Securitatii trebuiau sa raporteze niste realizari care, in munca operativa, nu puteau consta decat in numarul crescut de surse, de anturaje destramate, de oameni intimidati, avertizati, sicanati la locul de munca, impiedicati sa ia legatura cu prietenii din exterior, cu rudele, descurajati sa mai vrea ceva in legatura cu acest regim, pe scurt.
R.l.: Securitatea avea la indemana resurse nelimitate?
G.N.: Petentii care vin la CNSAS pun o intrebare absolut legitima: "Vasazica, in timp ce noi crapam de foame, muream de frig, nu aveam medicamente, nu aveam locuri in spitale, sange pentru perfuzii s.a.m.d. pentru ca trebuia sa platim datorii externe, in acelasi timp resursele umane si financiare ale acestei organizatii a statului roman erau nelimitate si folosite impotriva restului populatiei, impotriva contribuabililor". Da, este uluitor, dar asa stau lucrurile.
R.l.: Cum erau rasplatiti informatorii?
G.N.: Anumiti informatori erau recompensati in bani. Nu cu sume mari o data, 200-300 de lei, poate cativa dolari pentru o delegatie sau o deplasare controlata, monitorizata si impusa de Securitate. Diverse atentii si cadouri de ziua respectivului, cu prilejul casatoriei s.a.m.d. Aceste mici sume se aduna.
R.l.: Le-ati adunat vreodata?
G.N.: Intr-una dintre notele prezentate de CNSAS intr-o verificare cu interes public am insumat, pentru un singur informator, chitante de peste 50.000 lei, valoarea recompenselor in bani, fara sa mai numaram cadourile. Doar banii care au fost decontati, iar asta s-a intins pe o perioada de 20 si ceva de ani. In anii ’60, 200 de lei insemnau aproape un salariu mic, de muncitor, in anii ’80 insemnau mult mai putin, dar adunate, aceste sume au dus aproape la pretul al unei case. Pentru un singur informator, e adevarat, foarte valoros. Deci, iata o alta modalitate cinica de a cheltui banii impotriva cetatenilor, impotriva oamenilor pe care trebuia sa-i protejezi. De altii, nu de ei insisi.
R.l.: Daca am lua un exemplu concret: o persoana cu rude in strainatate, suspectata ca ar vrea sa plece, sa zicem in anii ’70. Pentru un astfel de caz, cati ofiteri erau alocati, cati informatori, ce resurse se foloseau?
G.N.: Nu exista o norma. Depinde de cat de mult se complica acel caz. Sa zicem ca un ofiter primeste o semnalare de la un informator sau din interceptarea corespondentei. Fraze bizare din felicitari, din raspunsuri sau intrebari ale rudelor plecate puteau sa duca la concluzia ca, eventual, cineva e interesat sa plece. Sau, chiar mai straniu si scandalos, exista suspiciunea de plecare la persoane care studiau brusc limbi straine la centrele culturale.
Daca acest lucru de o normalitate ingrozitoare ajungea la cunostinta unui ofiter de Securitate care fie supraveghea obiectivul, fie pe altcineva din anturaj, asta te facea aproape automat suspect de intentii de evaziune, expresia folosita pentru intentia de a pleca ilegal din tara. De cele mai multe ori, urmarirea se prelungea destul de mult, pana cand era limpede ca persoana respectiva nu vroia sa plece din tara si vroia doar sa-l citeasca, sa zicem, pe Dante in original. Aceasta suspiciune de intentii de evaziune intra, dupa mine, in categoria abuzului strident, care frizeaza nu numai paranoia si absurdul, dar aproape cinismul fata de un individ.
R.l.: Cati dintre acestia credeti ca stiau sau au aflat dupa 1989 ca erau urmariti?
G.N.: Sunt oameni care vin la noi la CNSAS cautand ceva despre bunici. Acte, scrisori, amintiri despre bunicii lor, despre care au din familie informatia ca au trait episoade mai dure in relatia cu autoritatile. si se descopera pe ei ca urmariti drept simpli studenti sau ascultatori ai emisiunilor muzicale de la Europa Libera. Pusti, copii de 16-17 ani care au facut greseala sa scrie o vedere, sa zicem, lui Andrei Voiculescu, care avea o emisiune muzicala. Acest lucru era suficient pentru a fi urmariti. O categorie aparte sunt fostii membri de partid. Am vazut o astfel de reactie la sala de lectura in 2001, cand un membru de partid injura in timp ce-si citea dosarul, fara sa se poata opri, scandalizat.
El venise legat de o poveste despre o deplasare a lui in strainatate si a ramas siderat cat de urmarit… era el. "Eu am fost un membru de partid cinstit. Chiar am vrut sa devin membru de partid." Nu avusese niciodata senzatia ca fusese urmarit si nu ii venea sa creada. Foarte multi au avut acest soc si aceasta revelatie, ca membri de partid, sa fie urmariti. Se simt tradati si dezamagiti. Nici in ziua de azi n-au inteles de ce.
R.l.: Ce reactii au cand afla ca au dosar de urmarire si cand il citesc?
G.N.: Sunt absolut socati. Nu le vine sa creada. Prima reactie este: "De ce? Cum adica? Era ceva normal, vroiam doar sa ascult muzica". Sunt nenumarate aceste cazuri. Copilasi recrutati pentru a-i supraveghea pe alti elevi, alti pusti, mai punkisti, mai hipioti, mai rockeri. Din aceste lucruri se ajungea la dosare de urmarire. asta era obiectul muncii Securitatii, era finantat de statul roman. Este finantat indirect si acum, deoarece aceasta activitate este bine remunerata la pensie. Statul roman, dupa ce a cheltuit foarte multi bani urmarind pusti, oameni nevinovati, oameni naivi, oameni cu rude afara, la scara de masa, acum plateste si bonusuri, dupa 20 de ani de la caderea regimului comunist.
Este foarte straniu si foarte dureros. Aproape toti oamenii care vin la CNSAS comenteaza acest fapt: "Vasazica pensia mea este cea a unui muritor de foame, ei au fost platiti impotriva noastra, noi ii plateam impotriva noastra prin contributiile noastre la bugetul de stat si acum ii platim la fel pentru ce au facut? E aberant!".
R.l.: Unii titulari de dosar nici nu stiau ca erau urmariti. Cum se explica?
G.N.: Cei care avusera experiente mai dure, fostii detinuti stiau clar ca sunt urmariti. Cei care nu se prindeau ca sunt urmariti sau carora nici in ziua de azi nu le trece prin cap cat de urmariti au fost sunt cei care nu au avut niciodata un episod mai dur sau mai confuz cu regimul sau cu oamenii lui, din care sa ramana cu senzatia ca au comis o greseala. Isi vedeau de serviciu, nu comiteau gesturi imprudente, nu aveau nici un angajament ideologic periculos pentru Romania, cel mult mai schimbau un banc, sau mai cumparau ceva pe sub mana, sau aveau un prieten in strainatate la care trimiteau o felicitare de Craciun.
Oameni benigni pentru oricine, nu doar pentru regim, care totusi vin aici si vad ca au fost urmariti. Unii au fost suficient de naivi sa plece de la premisa ca au fost foarte buni la locul de munca, in plus erau si membri de partid, nu au facut niciodata un gest de fronda sau, dupa parerea lor, vreun gest suspect si, cu toate astea, au dosare de urmarire foarte convingatoare, cu transcrieri de inregistrari din casa, cu corespondenta interceptata pentru mult timp, cu filaje si asa mai departe.
R.l.: Puteau fi refuzata colaborarea?
G.N.: Spre surprinderea mea foarte placuta, am gasit documente care reflecta cat de bine s-au tinut unii dintre ei. Acest lucru ii facea pe ofiteri sa dea inapoi uneori, chiar de destule ori in anii ’70-’80. Unii au reactionat extraordinar de inteligent. Au spus: "Este obligatie legala, o sa va dau informatii cu numele meu real". Asta insemna, implicit, ca refuzi relatia conspirata. Recrutarea aceea esua.
R.l.: De ce?
G.N.: In momentul in care omul, perspicace fiind sau doar cu o vana etica foarte puternica, refuza sa semneze cu nume conspirativ, era clar ca nu se preta la genul acela de activitate. Daca s-ar fi fortat nota, riscul era foarte mare, putea sa se duca acasa si sa povesteasca. O persoana a semnat un astfel de angajament cu nume conspirativ in anii ’70. Fraza cu care se incheia angajamentul era "in caz contrar, voi suporta rigorile legii". A doua zi a venit la circa de Militie pregatit sa fie arestat, cu pijama, cu haine. Le-a spus ca s-a razgandit si ca e pregatit sa suporte rigorile legii. S-a starnit o furtuna ingrozitoare, pentru ca ofiterul a crezut ca este nebun, nu stia cum sa inteleaga acest gest. Au inchis dosarul de retea, nu l-au mai recrutat, evident, si nici nu l-au inchis.
Puteai sa crezi acea fraza, sa te temi de ea si sa accepti colaborarea, fiind constrans. Acest lucru era de o ticalosie fara margini, pentru ca nu era nici o lege de genul acesta, dar tu nu stiai nici ca nu exista legea, nici ca nu aveau ce urmari sa aplice in mod evident asupra ta. Sau puteai sa ai acest imens curaj si sa spui, simplu, "nu". In acest caz, se putea ca ei sa nu marseze sau, daca aveai ghinionul sa dai peste un ofiter mai insistent, sa faca presiuni sa accepti, prin santaj, intimidare, hartuire, sau sa devii urmarit. Sunt si informatori care au incercat sa-i pacaleasca, n-au vrut sa-i refuze, de teama ca refuzul ar fi putut avea urmari asupra lor sau asupra familiei, dar nici n-au vrut sa coopereze pana la capat si atunci au mimat ca dau informatii.
Campania "Dupa 20 de ani de la Revolutie" – citeste mai mult:
Ce s-a ales de Garda pretoriana a familiei Ceausescu
Cum si de ce a scapat comunismul de proces
