» Amenajarea canalului Dunare-Bucuresti, un proiect vechi, aparut inca din 1880, a revenit in actualitate.
» Politicieni si specialisti spun ca lucrarea este viabila si ar trebui dusa la capat, dupa ce santierul a fost sistat in 1990.
» Pentru finalizarea intregului sistem de 73 de kilometri sunt necesare 450 milioane de euro, bani care ar putea veni de la Uniunea Europeana.
» Vestea ca santierul va fi redeschis a pus pe jar localitatile aflate de-a lungul canalului, primul efect fiind explozia preturilor la terenuri.
"E, uite asa, lelita, o sa stam la poarta, sa vedem cum trece vaporul pe la noi prin sat!", gandesc taranii din asezarile insirate de-a lungul canalului Bucuresti-Dunare. Unii au aflat de la televizor ca se va face totusi canalul, in anii ce vin, dupa ultima spusa a "stapanirii". Altii, in schimb, injura "jgheabul", ca din cauza lui au secat fantanile si le-a "ruginit" apa. Peisajul de azi, de-a lungul "drumului ud", e dezolant. Praf, gunoaie, cadavre de animale. Plus scheletele ecluzelor si porturilor neterminate. Dar si multe povesti ale localnicilor. Despre vizitele lui Ceausescu, pe vremea santierului. si despre hotii care au macinat, ca furnicile, fiarele si betoanele canalului, dupa ce lucrarile au fost sistate, in 1990.
Canalul serpuieste printre ciulini, munti de gunoaie si mirosuri pestilentiale. Apa scapa dintre zagazurile lacului de la Mihailesti si de aici o ia la vale prin pustiu. Noi o insotim pe un drum paralel, de caruta. Ne intalnim cu oameni plecati parca in bejenie. Apucam sa vorbim cu un batranel care se arata dornic de taclale. "Dom’ne, au furat astia tot!", zice omul. Apoi ne face cu degetul o schema in colb, desenand o caramida. "Uite asa erau bordurile alea de pe margini. Le carau cu remorca". Cine, frate? "Lumea de p-acilea." Ce-au facut cu ele? "Case." Ne uitam la malurile desirate, de care se mai agata cu greu placi din beton, multe acoperite de vegetatie.
Sir de basculante
La un moment dat, ai impresia ca s-a inceput deja constructia canalului. Ne intersectam cu zeci de camioane, care lasa in urma lor o adevarata "ceata", incercand sa ne tinem respiratia ca sa nu inghitim tot praful in care suntem impachetati. Dar basculantele cara nisip, luat de la instalatiile de dragaj montate pe firul apei. Am numarat patru astfel de agregate pana la Gostinari, aproape de jumatatea drumului dintre Bucuresti si Oltenita.
"O sa treaca si Titanicul?"
Alt palc de case. si cativa oameni care si-au pus covoarele pe malul betonat, la "masina de spalat", cum zic ii zic ei Argesului. Deschidem vorba despre ce-au zis de curand autoritatile, ca vor sa inceapa din nou lucrarile la canal, sa fie terminata lucrarea inceputa "pe vremea lu’ nea Nicu". La care barbatul zice ca stie ceva de la televizor. "Auzi, lelita, o sa treaca vaporul prin satul nostru!", rade sotul, in timp ce soata lui se inchina la asa grozavie. S-au mai adunat, intre timp, alti curiosi, sa vada ce si cum. Fete incaruntite inainte de vreme. Lumea asteapta reluarea lucrarilor. "O sa avem si noi de munca, domnule, ca pe aici mare saracie mai e!", auzim un glas ragusit. "Da’ o sa treaca si vapoare d-alea mari, ca Titanicul?", rade altul. "Nu, ba, ca acilea n-are unde sa se scufunde", fac romanii haz de necaz.
Explozia preturilor
Linistea din zona e aparenta. Aproape de comuna Dumitrana, lumea ne zice ca, de cand cu anuntul reluarii lucrarilor la canal, preturile terenurilor au explodat. De la aproape 10 euro metrul patrat, cat era pretul pamantului la sfarsitul anului trecut, acum tariful a sarit la 50 de euro. Cu cat vrei o parcela mai aproape de calea navigabila, cu atat trebuie sa scoti mai multi bani din buzunar.
Portul broastelor
Ajungem in portul de la Dumitrana. Ne intampina doar un cor nesfarsit de broaste, in balta din mijlocul cheului. Blocurile mari din beton, legate intre ele, deseneaza geometria locului. Cativa trecatori isi amintesc de vremurile cand Ceausescu venea aici sa dea indicatii pretioase. "Era o balustrada, chiar pe malul digului, de care se tinea seful. Se uita in larg si dadea din maini", povesteste batranul care s-a oprit o clipa din drumul sau. Priveste si el in zare. Ofteaza, apoi pleaca mai departe.
Macarale…
Ceva mai incolo, taman la Copaceni, dupa numele satului din apropiere, vedem o stafie in toata regula. Betonul a luat aici forma uneia dintre cele cinci ecluze de pe canal. Corpul unei macarale e prabusit peste intreaga constructie. Un alt om ne iese in cale. Cu alte povesti din trecut. Zice ca in locul acesta au fost cinci macarale. Patru au disparut. "A mai ramas asta, ca era prea adanca apa, n-au luat-o", zice interlocutorul nostru, care e pesimist in legatura cu reluarea lucrarilor. "Vor trebui s-o ia de la zero cu albia raului, sa sape mai adanc, pentru ca a coborat mult nivelul apei, de 18 ani incoace", e convins barbatul, care incarca si el cativa saci cu nisip intr-un "papuc".
Podul de piatra
Putin mai la vale, tocmai la Gradistea, la vreo 30 de kilometri de Bucuresti, ne intampina doua aratari, una ciunga si alta schioapa. Doua poduri de cale ferata. Unul mai mic, facut de germani in perioada interbelica, are un picior rupt, iar din cauza asta o parte a constructiei s-a prabusit in 2005. Doi pasi mai incolo e "fratele" sau, mai nou si mai inalt, a carui constructie a inceput in anii 80’, dar s-a blocat in 1989, ramanand doar un corp, deasupra raului, fara bratele care sa mai atinga malurile. Ambele inutilizabile. Din cauza asta unul dintre cele mai vechi drumuri de fier din Romania, care face legatura intre Bucuresti si Giurgiu, dat in folosinta in 1869, e acum scurtat la jumatate. Trenul nu mai merge decat de la Gradistea pana la Giurgiu. Lumea zice ca picioarele podului vechi au inceput sa "tremure" tot din cauza lucrarilor la canal.
Naveta pentru apa
Ultima "halta" am avut-o la Gostinari. Lumea de aici e suparata pe canal. Se strang satenii in jurul nostru, sa-si verse naduful. "De cand au adancit albia asta, ne-a scazut apa in fantani." "Sa va aduc un pahar cu apa, sa vedeti ce urat miroase!" Ca sa faca rost de apa buna de baut, satenii trebuie sa faca naveta, aproape zilnic, cu butoaie ori bidoane, sa se aprovizioneze de la niste fantani de pe un deal din apropierea comunei lor.
Povestea canalului
Bun, dar pana la urma cand o sa vedem vapoare la portile Bucurestiului? Daca o sa vedem. Pai, l-am auzit de curand pe actualul viceprimar al Capitalei, Razvan Murgeanu, zicand ca e o treaba viabila, canalul putand fi folosit si pentru irigatii, fara sa mai punem la socoteala si prevenirea inundatiilor. La care s-a adaugat declaratia directorului Companiei Nationale pentru Administrarea Canalelor Navigabile, Ovidiu Cupsa, care a spus ca ar fi nevoie de vreo 450 milioane de euro pentru terminarea proiectului. Bani care ar veni de la Uniunea Europeana. si cand te gandesti ca povestea canalului e de pe vremea strabunicilor. Ideea ca bucurestenii sa plece cu vaporul in lume de la ei de acasa a aparut inca din 1880. Ba, in 1929 s-a dat si o lege, sa se faca drumul de apa. A venit razboiul si nu s-a mai facut. Proiectul a fost scos de la naftalina in 1982, iar in 1986 au inceput lucrarile, pentru care s-au cheltuit 500 milioane de dolari. Dar din nou ghinion! A cazut Ceausescu in 1989, iar lucrarile au fost sistate, desi obiectivul era facut in proportie de 70%.
Ce-ar fi fost daca…
Cum ar fi aratat azi canalul Bucuresti-Dunare? Proiectul din 1982 ne arata o cale navigabila de 73 de kilometri, intre Bucuresti si Oltenita, doua porturi si cinci ecluze. Albia ar fi avut 80 de metri latime, iar adancimea apei ar fi fost de cel putin 4,5 metri. S-ar fi transportat 20 milioane de tone de marfuri pe an. Asta inseamna o treime din capacitatea de transport a Canalului Dunare-Marea Neagra.
Cele mai optimiste estimari arata ca, daca santierul s-ar redeschide acum, in cinci ani totul ar fi gata. Asta inseamna ca putem sa ne programam pentru 2013 o plimbare cu barca pe valuri? Cu iubita, cu nevasta, cu cine putem. Sau sa mai amanam?…
