» Timpul pare oprit pe Clisura Dunarii… Pereti abrupti, aplecati amenintator deasupra apei ce nu mai da in clocot dupa ce depaseste singuratica stanca Babai – care in turceste inseamna "destin fatal" –, guri intunecate de pesteri, vai prapastioase, ecouri prelungi si tainice incremeniri ale zarilor umplu fascinantul peisaj al celui mai salbatic sector al batranului fluviu.
In infinitele dantelarii ale reliefului taiat si zimtuit de ploi, izvoare si vanturi, deslusesti hieroglifa apartinatoare Dunarii, cea care da farmec acestui spatiu intins pe circa 130 de kilometri, de la Bazias la Gura Vaii. Dupa Coronini, "apa nu mai curge vijelios ca odinioara, cand se apropia de Cazanele Mari, in a caror uriasa caldare parca fierbea", isi aminteste octogenarul Costica Avram din satul Vrancea, fost comandant de nava, apartinand unei celebre familii ce-a dat multi marinari pe Dunare… "Se mai zvarcolea apoi inca un timp in Cazanele Mici, scapand mai departe din imbratisarea stancilor", ne povesteste batranul. Acum apa parca nu mai curge, ci doar valureste tainic spre a nu deranja somnul vechilor asezari din adancuri – Plavisevita, Ogradena, Tisovita, Orsova, Jupalnic, Varciorova.
Pe puntea cochetei nave "Flamingo", murmurul pasagerilor veniti de pe malurile Rinului, ce se-ntrec in superlative, se-nteteste o data cu apropierea Cazanelor. O doamna distinsa, de o modestie aparte, arata cu mana inspre fioroasele stanci si urmele fiertoarei de ieri, exclamand: "Nu m-am inselat… Un mit al genezei de o nemaipomenita grandoare ar fi putut sa fie imaginat aici, in Clisura Dunarii…". Este Susanne Kastner, vicepresedinte al Bundestagului si presedintele Forumului Germano-Roman.
Istorie si legende
Daca pietrele cioplite, singurii martori ai omului, ar putea sa vorbeasca, am afla, poate, si mai multe despre istoria acestei geneze. Cert este ca in zona parca au fost presarate vechi cetati, unele amintind si de stationarea in aceste locuri a Cohortei a II-a de dalmati. La Pojejena, sapaturile arheologice au dat peste ruinele unui castru roman, situat pe o terasa inalta a Dunarii, care controla navigatia si opunea rezistenta atacurilor din regiunile muntoase ale Banatului… Mai jos pe fluviu, la Tricule ori la Dierna dacilor liberi, demult o statie vamala, o asezare de mare importanta militara si strategica, alaturi de istorie afli si multe legende…
Capitanul si cadana
Cam la jumatatea distantei dintre ruinele cetatilor Golubat – de pe malul sarbesc – si Sf. Ladislau de langa Coronini – satucul de pescari ajuns peste noapte "centrul de comanda al contrabandei" in vremea embargoului – se-nalta solitara din ape stanca Babacai. Cand Cosava bate – si asta aproape metronomic – in aceste locuri, ciudate suieraturi parca ies din adancuri. Imaginatia populara le-a asemanat cu niste vaiete omenesti si astfel s-a tesut legenda despre o frumoasa cadana a pasei din cetatea Golubat si despre iubitul ei, capitanul cetatii Sf. Ladislau. Dupa cum ne povestea regretatul profesor Pavel Petrovici, un sfert de secol primar al svinitei, "in noptile instelate, indragostitii se intalneau pe stanca Babacai, iar atunci cand pasa a descoperit tradarea cadanei sale turcii au atacat cetatea de pe malul stang al fluviului, au supus-o, iar mandrul capitan a fost prins si decapitat. Legata de stanca Babacai, tanara femeie a murit de foame. Vaietele care se aud si acum sunt gemetele ei disperate".
Pescarii din Coronini
In asezarile din Clisura Dunarii exista o liniste aparenta, disperarea localnicilor, in mare parte someri din cauza inchiderii minelor din zona, fiind mare. La Coronini, satul care in urma cu 15 ani se mai numea inca Pescari, il cautam pe nea Tincuta, simpaticul "patron de contrabandisti", cum era cunoscut in intinsa zona. "A disparut raiul de ieri, cand se strangeau zilnic din activitatea de contrabanda saci cu marci… Cei care s-au grabit atunci si-au inaltat vilele pe care le vedeti. Cei mai multi n-au apucat insa sa le termine, unele fiind acum in stare avansata de degradare… Aveam atata banet strans incat combinatul de lemn din Turnu Severin nu putea sa livreze zilnic decat pe baza de planificare mobila doar pentru 15 familii din satul nostru, aflat azi in agonie", spune cu amaraciune "contrabandistul" de ieri. N-a uitat insa sa ne precizeze: "Mergeti la Dunare, ii gasiti pe majoritatea la pescuit.
Din asta traim astazi… Majoritatea bodegilor, ce se insirau precum margelele, de la svinita pana la Naidas – ce erau pline zi si noapte –, s-au inchis". Putinii consumatori isi ineaca amarul in alcool si deapana amintiri de la embargo. In ceata barurilor incearca sa se gandeasca la alte chilipiruri, dar rareori gasesc si solutii, ceea ce le accentueaza si mai mult deznadejdea. "Geaba am avut noi valuta s-o intoarcem si cu lopata daca minunea a luat parca prea repede sfarsit… De unde, bre, sa luam azi lei daca si bancile ii cauta…", se intreaba Milca Ianculovici din Liubcova, pe care l-am gasit la "punctul de lucru" (n.r. – acolo unde erau pompele de combustibil), inca nedezafectat, dar de multi ani devenit nefunctional.
Amintiri din Valea Carierei
Inainte de Coronini apucam la stanga, pe un drum desfundat pe care nea Tincuta il stie bine. Dupa aproape o jumatate de kilometru, pe firul unui parau, dam de ramasitele a trei puncte de lucru. "Aici faceam plinul direct din cisterne… Colo, sus, aveau corturile negustorii veniti de aiurea spre a aproviziona zona cu bidoane pentru embargo", spune insotitorul nostru. Dupa vreo trei kilometri parcursi, incepe Valea Carierei, ce era strajuita precum cetatile de sentinele care dadeau alarma patronilor ce-si vindeau combustibilul la negru zi si noapte din vreo 20 de cisterne.
Aflam ca persoana care se-ncumeta sa se apropie risca sa fie strivita de blocuri de piatra pravalite la comanda de pe versantii ce-ncadreaza fioroasa vale unde n-au ajuns in acea vreme si organele abilitate ale statului… si ele ametite de mirosul banilor si carora le-au cazut victime multi tineri veniti pe "marele santier al contrabandei", dupa cum afirma profesorul Constantin Gheorghita din Duboca. Acesta isi aminteste ca, atunci, lunar, primaria din localitatea sa cheltuia aproape 4 milioane de lei (n.r. – in anii 1992-1993) pentru a ingropa mortii neidentificati adusi de apa fluviului.
Pericolul din Valea Ilisovei
Din soseaua asfaltata, dar deseori pornita inspre fluviu – asa cum s-a intamplat si in mai –, "izoland zona de restul lumii", cum zice nu fara durere in suflet, fiindca fenomenul a capatat caracter de frecventa, Nicolae Curici, primarul svinitei, o dam la pas, urmarind firul cristalin al Ilisovei, inspre o regiune parca fara fruntarii, cufundata si ea in propria-i izolare. La o azvarlitura de bat, in sus, pe valea apei, dai de mameloane de culoare varoasa, chiar acolo, in inima muntelui, rupte parca dintr-un peisaj selenar, pe care, in cateva decenii de existenta a lor, n-a reusit sa creasca nici macar un fir de iarba. Sunt haldele de steril rezultate in timp de la exploatarea de uraniu, depozitate aici, in gura minei din care ies la suprafata si se scurg in Ilisova izvoare subterane cu apa lor de o calitate indoielnica.
Langa mameloane si gura minei "stau de veghe", cum se exprima primarul, doar zidurile unei cladiri, candva resedinta administratiei exploatarii de uraniu. Dupa ce sapa pe sub halda de steril, pe care o spala de multi ani, apa Ilisovei, imbogatita, isi urmeaza drumul vreo 500-600 metri pana la intalnirea cu Dunarea. Pe aceasta mica intindere mai sunt amplasate trei mori de apa, una inca in functiune, folosita de catre oamenii locului.
Cercetarile privind subsolul de la Ilisova au inceput in 1955, efectuate fiind de o echipa ruso-romana in beneficiul SOVROM-ului ce-si avea resedinta la stei. Potrivit afirmatiilor lui Eremici, singurul supravietuitor din svinita care a lucrat aici, "exploatarea efectiva a zacamantului – numai pentru sovietici – s-a declansat in 1957, continuand pana in toamna anului 1959. Rusii s-au retras dupa ce-si trimisesera acasa circa 90 tone de uraniu".
Fostul angajat, ramas fara par si dinti, sustine ca zacamantul era faliat, exploatarea lui facandu-se in galerii pe orizonturi pana la adancimea de 170 de metri sub nivelul Dunarii. Dupa "epoca" rusilor, romanii au ales sistemul separarii chimice a uraniului in statii-pilot locale. Noroiul strans in halde era brazdat de santuri ce deversau substantele chimice, separarea facan-
du-se prin mai multe bazine. Resturile au ramas pe loc, s-au tot adunat, iar santurile de garda amenajate n-au putut sa le opreasca scurgerea in fluviu. Din masuratorile dozimetrice de arie pe diferite aliniamente intreprinse cu putina vreme in urma de catre o comisie de specialisti s-a retinut, intre altele: "… Se remarca prezenta in fostul bazin de stocare a unei cantitati de minereu neridicate si valori ale dozei relativ mari in toata aria bazinului".
Precizand apoi ca "in zona scurgerilor valorile masurate au fost peste media fondului natural" si ca "vegetatia lipseste in zona scurgerilor din bazin…". Dupa inchiderea minei, desi un proiect finalizat in anii ’80 viza deschiderea altei galerii de vreo 5 kilometri pe Valea Ilisovei pana la Staristea, singura masura de protectie luata, prin 1993, a fost surparea galeriilor. Urmarile se vad… Nu insa si de catre lucratorii de la APM Mehedinti, care nu stiau de exploatarea de uraniu, pe care, in inconstienta lor, o amplasau in hotarul judetului vecin, Caras-Severin.
» In adancuri, din tata-n fiu
De cand se stiu, cei din Clisura Dunarii au fost mineri, taietori de lemne si crescatori de vite. In tinutul bogat, dar cu oameni saraci, primele doua ocupatii sunt deja pe cale de disparitie. La Cozla, pe malul fluviului, gura minei pare parasita. S-a inchis de putina vreme, nu inainte de a mai rapune sapte vieti in deflagratia ce a avut loc la depozitul de explozibil amplasat nu departe de apa Sirinei. Inca nepoluata. Prima exploatare a carbunelui in zona a inceput la Eibenthal – adica, in romaneste, "Valea Aninilor" –, la 43 kilometri de Cozla, in acel hau unde nu vezi decat cerul. Ea este legata de aducerea cehilor – numiti "pemi" prin partea locului – de catre Maria Tereza. Chiar daca zacamantul purtat in pantec de dealurile Catramaci si Cucuiova mai are cautare, si mina de aici a fost trecuta in conservare dupa ce a curmat vietile altor doi tineri mineri…
Langa intrarea in subteran, deasupra careia inca mai troneaza "secera si ciocanul", pe o platforma o masina de extractie fabricata in Germania in urma cu mai bine de 100 de ani, folosita aici in productie pana in ultimii ani ai secolului abia incheiat, tot asteapta sa fie dusa la Muzeul Tehnicii din Bucuresti. Ramasi fara slujbe, viata celor care au fost a douasprezecea generatie de mineri este invaluita in aceeasi obsedanta izolare. Se simt parasiti, chiar abandonati de catre autoritati, iar cei mai in varsta nu se gandesc decat la… sfarsit. Rari sunt aceia pe al caror corp n-a pus stapanire antracoza. Imensul lor sacrificiu a fost platit derizoriu, in conditiile in care in unele familii erau cate patru-sase membri.
Daca cei din satele din zona si-au rostuit cat de cat o gospodarie, cele 300 de suflete ingramadite in colonia de la Baia Noua nu sunt proprietari nici macar pe camera si bucataria in care isi duc din tata-n fiu amarul. N-au de ales… "Spre seara isi ineaca durerile la cele doua carciumi care amintesc de cele din Vestul Salbatic. In restul zilei, se instaleaza, ca o boala, monotonia…", spune pensionarul Ion Podeanu. Lumea lor e aparte, zamislita parca numai din griji si nevoi. Se multumesc ca au scapat teferi din infernul din adancuri.
» Catarul lui Fridolin
In mijlocul desfundatului drum am intalnit un batran ce-si mangaia catarul inhamat la o droaga. Ne-a spus ca il cheama Fridolin Benet, este pensionar si aduce in sat, benevol, scrisorile, ziarele, rareori cate un pachet pentru cei din Baia Noua. L-am intrebat de ce accepta consatenii lui de atatia ani izolarea. Ne-a raspuns cu o voce stinsa: "N-au incotro!". Noroc ca de trei ori pe saptamana li se aduce paine. In rest, fiecare se descurca cum poate.
