Ca să devii membru de partid în România, simpatia politică trebuie să te dea afară din casă la propriu. Pe internet, din confortul propriului fotoliu, nu poţi să aderi la partidul în care crezi. Chiar dacă există formular electronic pe pagina câtorva partide, precum PSD, PDL sau PC, procesul de adeziune are loc tot în carne şi oase, la sediu. Să ştii să scrii şi să citeşti pare de ajuns ca să fii primit în PDL şi PC, unde completarea unui formular te face membru de partid. PNL vrea să ştie bine cu cine are de-a face, astfel că viitorii liberali trebuie să dea piept cu membrii Biroului Teritorial, pentru un interviu. UDMR primeşte pe oricine în braţele comunităţii maghiare, „dacă asta e plăcerea lui”, dar cere o scrisoare de motivaţie şi o prezentare care trebuie aprobate de preşedinte. La PSD, „pionierii” trebuie să aibă referinţe de la un membru de partid sau măcar să treacă de ochii de vultur al „preşedintelui de zonă”.
PSD: „Ah, e pionier! Mai ştiţi şi alţii care împărtăşesc filozofia noastră?”
Sediul PSD sector 4 seamănă la orele prânzului cu un club primitor de bingo. Uşa larg deschisă de pe bulevardul Constantin Brâncoveanu te invită parcă înăuntru, unde o amfitrioană de vârsta a treia, volubilă, dar sobru îmbrăcată în negru, te ia în primire imediat ce îşi ia rămas bun de la un grup de bătrânei. „Eu v-am zis, ca să-i dăm jos trebuie să fim uniţi. Altfel nu se poate”, îi încurajează ea pe cei trei bărbaţi, conducându-i la uşă. „Vine lumea şi ne întreabă când mai ieşim în piaţă la Guvern, când îi dăm jos pe-ăştia, pe Boc. Se strânge greu lumea, ce să le oferi? N-ai cum să le zici hai la miting, nu te mai duce la muncă”, îţi explică ea cât de greu se mobilizează armata de partid.
Când îi zici că vrei în PSD, te măsoară zâmbitoare din cap până-n picioare, parcă să vadă dacă ai stofă. „Să vedem”, zice doamna în negru, pe un ton care anunţă micul purgatoriu ce va urma. „Aveţi recomandări, cunoaşteţi pe cineva?”, continuă ea prudent micul interogatoriu. Când aude că nu ai, nu e prea încântată, dar îţi mai dă o şansă: „Unde locuiţi?”. Bulevardul Gheorghe Şincai e o variantă de răspuns care te avansează în runda următoare: „Aaa, Şincai e zonă bună, de-acolo vine lume mai de-o factură, aşa. Avem o juristă, un arhitect de pe Şincai. Haideţi că vă dă domnul Marin recomandare, el e preşedinte de zonă şi o cunoaşte bine”.
Când te simţi deja cu un picior în familia de 9-10.000 de membri ai PSD sectorul 4, dai piept cu domnul Marin. Fumează la birou şi te scrutează cu privirea peste ochelari, de parcă nu înţelege ce te-a apucat să te înscrii în PSD, tocmai într-o luni pe la prânz. „Dar de ce ne-aţi ales tocmai pe noi?”, mă ia pe ocolite domnul Marin. „Sunteţi cel mai mare partid din România şi doar voi puteţi să schimbaţi ceva în ţara asta”, îi livrez şerpeşte răspunsul. „Aaa, deci aţi venit la victorie, să fiţi sigur”, nu muşcă momeala domnul Marin, dar râde. „Aţi mai fost înscris în vreun partid?”, îmi sare în ajutor doamna în negru. Când aude că nu, se întoarce spre domnul Marin şi îi zice cu glas duios, protector: „Aah, e pionier!”. Preşedintele se mai înmoaie. „Ia spuneţi, mai aveţi prieteni, cunoştiinţe care împărtăşesc filozofia noastră, valorile social-democraţiei? Îi aduceţi să se înscrie?”, mă întreabă domnul Marin. Îi zic că aşa, la o discuţie, prietenii simpatizează cu PSD, dar nu ştiu dacă sunt dispuşi să facă pasul îndrăzneţ al înscrierii în partid, aşa ca mine. Îl asigur însă că îmi voi ruga prietenii să se înscrie şi ei în PSD.
Domnul Marin mă întreabă ce liceu am făcut, ce facultate am absolvit, mă testează cu nişte repere de pe străduţele adiacente bulevardului Şincai. Trec cu brio. „Noi vrem oameni care să cunoască zona, să ştie locurile, care să poată vorbi cu oamenii din zonă, nu luăm aşa la întâmplare”, îmi explică preşedintele Marin. La despărţire, după ce completez un formular cu CV, domnul Marin mă asigură că mă va suna când e gata recomandarea. Doamna în negru mă opreşte lângă un panou roşu, înţesat cu poze cu Marian Vanghelie, preşedintele PSD Bucureşti, pupându-se cu electoratul, şi mă încurajează: „Mai veniţi şi după-amiezele, mai vin tineri, mai staţi de vorbă”.
Botezul liberal: reguli spartane la PNL
Pe şoseaua Olteniţei, în clădirea unui vechi „complex” de pe care se scorojeşte vopseaua albastră, sediul PNL sector 4 s-a trezit cu o alăturare nefericită. Parcă şi Brătienii din portretele spălăcite care străjuiesc holul sediului strâmbă din nas, când se uită cine s-a mutat la uşa vecină: Partidul România Mare. Cu hârtie în geamuri, dintre care unul e spart cu piatra, sediul inamic nu e încă locuit. „Au închiriat aici, dar s-ar putea să nu mai vină totuşi”, explică pe jumătate scârbită doamna secretară a liberalilor, Ramona.
Să intri în PNL nu e floare la ureche. Trebuie să vii cu cererea de adeziune şi CV-ul completate şi să dai explicaţii în faţa Biroului Teritorial, care la sectorul 4 se întruneşte în fiecare miercuri. „Are loc un mic interviu. Vă întreabă de ce aţi ales PNL, ce cunoştinţe aveţi”, mă pune în gardă doamna Ramona. „E greu?”, o întreb speriat pe Ramona, iar înclinatul ei dubitativ din cap nu mă încurajează deloc. Afişate la avizier, condiţiile de admitere par dure: să cunoşti statutul PNL, programul politic şi doctrina PNL, codul etic, istoria şi tradiţiile liberale. În plus, declari pe propria răspundere că nu ai colaborat cu Securitatea, că nu ai făcut parte din grupări iredentiste, xenofobe sau naţionaliste şi că nu doreşti să devii membru PNL „în scopul realizării unor interese de natură personală”. Doamna Ramona îmi zice că nici dacă trec de interviul cu plenul Biroului Teritorial, nu ajung direct membru. Mai trebuie să trec printr-o ucenicie de 3 luni, în care sunt doar membru-simpatizant. „Mai vin diverşi să se înscrie. De exemplu de la PDL, ca să vadă ce şi cum e pe la noi”, explică doamna Ramona una dintre raţiunile acestor reguli spartane pentru aspiranţii liberali.
Toleranţa UDMR: „Îl primim şi pe Suleiman Paşa, dacă e plăcerea lui!”
În UDMR nu intră cine vrea, ci doar cine este primit. Mesajul e cât se poate de clar încă de la uşa de termopan încuiată, de la etajul 1 al unei clădiri cochete din zona Lipscani: nu treci decât după ce spui la interfon cine eşti şi ce vrei, filmat şi de o cameră de supraveghere. Un bărbat solid, blonziu, îmbrăcat în trening şi cu cercel în ureche te primeşte călduros odată ce ai trecut pragul. Îl întreb din prima dacă faptul că nu ştiu maghiara va sta în calea dorinţei mele arzătoare de a fi membru UDMR. „Păi, nu neapărat, dar o să cam stai singur cuc la întâlnirile de partid, că acolo se vorbeşte în maghiară”, râde tipul. Ca să intri în partid, e nevoie de o scrisoare de motivaţie în care să spui de ce vrei să intri în partid, cine eşti şi ce cunoştinţe ai. „Domnul preşedinte se uită pe ea şi, dacă o aprobă, îţi trimitem o adeziune şi trebuie să plăteşti cotizaţia”, îmi explică cerberul de la UDMR.
„Dar de vrei în UDMR, care-i motivaţia?”, mă iscodeşte mirat omul, explicând că filiala din Bucureşti are cam o mie de membri, dar majoritatea vin din familii sau măcar au strămoşi de etnie maghiară. Îi spun că nu mai am încredere în nici un partid românesc şi singura oprelişte e că nu vorbesc maghiara. „Nu e o problemă cu maghiara”, mă linişteşte reprezentantul UDMR: „Dacă cineva vrea şi e plăcerea lui să facă parte din comunitatea maghiară din România, poate să vină şi Suleiman Paşa. Noi primim cu braţele deschise pe oricine, dacă îşi vede de treaba lui”.
La PDL , cantitatea bate calitatea
La câteva blocuri distanţă de sediul PSD sector 4, pe bulevardul Constantin Brâncoveanu se află, portocaliu din cap până-n picioare, sediul PDL sector 4. Diferenţa faţă de cuibul PSD este izbitoare nu doar la nivel cromatic: la PDL uşa stă închisă, iar în spatele termopanelor fumurii sunt trase şi jaluzelele. Faptul că nu e încuiat vine într-adevăr ca o surpriză. Înăuntru, scaunele sunt portocalii, jaluzelele sunt portocalii, dar nu e ţipenie de om. Tânăra din spatele unui birou e singurul suflet din filială, care când aude că vrei să te înscrii în PDL, intră brusc în priză: „Lasă-mi adresa, numărul de telefon şi te sun eu să-mi dictezi datele din buletin. Sâmbătă te duci la partid să-ţi iei carnetul de membru”. Mirat că, după interogatoriul de la PSD, la PDL mai că sunt luat pe sus în partid, îi mai cer domnişoarei lămuriri. Îşi laudă filiala cu şeful Romeo Raicu şi cu „doamna deputat Teo Trandafir” şi mă linişteşte zâmbitoare, bătând din gene: „Asta-i tot, cred că o să te mai coste un leu carnetul de partid!”.
Voiculescu face cinste cu tortul şi cotizaţia
Dacă Partidul Conservator este un partid minuscul, cum îl ponegresc adversarii, filiala sa din sectorul 4 este pur şi simplu de negăsit. Nici măcar locuitorii de pe strada Huedin nu ştiu care ar putea fi Aleea Huedin, unde se află sediul. Mai practic, un domn roşu la faţă mă scoate din impas: „Dar de ce nu mergeţi la birou la Dan Voiculescu?”. Parcă nu l-aş deranja totuşi chiar pe domnul Voiculescu, zic eu. „Mergeţi că vă primeşte, e pe Metalurgiei, după fostul cinema Cultural”. Biroul de senator al preşedintelui de onoare al PC e într-adevăr primitor. Încă de la intrare, afişele îi atrag pe alegătorii din Berceni cu lecţii de limba engleză, consultaţii juridice, bilete la teatru pentru pensionari, toate gratis. Pentru copiii electoratului, domnul Voiculescu organizează petreceri cu tort şi personaje „din partea casei”, de ziua lor. Înăuntru, zumzăie angajatele senatorului, aruncând din când în când câte un ochi la televizorul unde rulează Antena 3. „Completaţi adeziunea şi gata. Cotizaţia e o sumă simbolică, un leu sau doi. Dacă vă înscrieţi aici, o plăteşte domnul Dan Voiculescu pentru dumneavoastră!”, îmi zâmbeşte o domnişoară, punându-mi în braţe cererea de adeziune fierbinte, proaspăt ieşită din imprimanta PC.
