În cadrul programului ”După 25 de ani”, canalul TVR 1 prezintă sâmbătă, 27 decembrie, la ora 22.00, un documentar inedit dedicat unui adevărat fenomen din perioada comunistă: umorul studențesc, film intitulat ”Puterea râsului”. „Folosiți arma umorului, satirizați defectele care se manifestă în societate și la oameni! Faceți din arta voastră un instrument de perfecționare continuă a societății și a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă!“, spunea chiar tovarășul Nicolae Ceaușescu în 1979, într-un discurs publicat în revista ”Urzica”.
Ceea ce nu bănuise liderul comunist era că ”arma umorului” avea să fie întoarsă exact împotriva lui. Cu frumoasa nebunie specifică tinereții, dând uneori dovadă de un curaj nebănuit, în cadrul Festivalurilor Artei și Creației Studențești unele grupuri de umor luau în râs realitățile de zi cu zi din România lui Ceaușescu și de multe ori chiar acesta era atacat prin ”șopârlițe”.
Umorul studențesc este o parte a rezistenței anti-comuniste, atât cât a fost ea, despre care se vorbește foarte puțin. Așa că mișcarea studențească a meritat un film documentar, realizat în spiritul ei, deci cu mult umor.
În filmul realizat de Andy Lupu și de Eugen Oprina apar figuri cunoscute publicului de azi, care atunci erau angajați în umorul studențesc, cum ar fi Ioan Gyuri Pascu, Toni Grecu și Cristian Grețcu – grupul Divertis din Iași, Dragoș Moștenescu – grupul Tact, Viorel Gaiță – grupul Geof, Bogdan Teodorescu – grupul Fics, Ion Cristoiu – membru în juriul festivalurilor de umor. Îi veți mai recunoaște pe Ghighi Bejan – grupul Arh, Ciprian Fachiru – Brigada Mecanică – și pe Ovidiu Bebe Ianu – Brigada TCM. De asemenea, apar personalități mai puțin cunoscute telespectatorilor de astăzi, dar emblematice pentru mișcarea umorului studențesc din anii ’80: Fiți Arieșan – Brigada ASE, Lucian Revnic – Brigada BUM din Cluj, Marius Constantinescu – Brigada Finanțe, Dan Stoica – Brigada ASE, Călin Husar – Brigada ASE, și Ovidiu Panea – Brigada Energeticii. Surpriza emisiunii, ca să spunem așa, o constituie apariția în documentar a celor doi șefi ai comisiilor de cultură ale UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România)m, cei care au organizat, controlat și cenzurat umorul studențesc între anii 1981 și 1989: Cornel Dumitriu și Mircea Ursache.
Cenzura e în toate
Pentru că desigur că nici autoritățile nu dormeau. Înainte de fiecare spectacol, cenzura se înființa și ”peria” textele. (Puteți vedea alăturat cum arăta un text al grupului Geof după ce trecuse pe la cenzură.) Era un joc de-a șoarecele cu pisica. Cele două tabere se studiau reciproc și lucrau în consecință. De multe ori, studenții băgau poante mult prea dure, care erau convinși că vor pica la cenzură, pentru a se asigura că vor trece cele pe care le doreau cu adevărat. La rândul lor, cenzorii participau la spectacole și, cu textele în mână, făceau semne la poantele la care sala râdea pentru a le tăia mai apoi. Inteligența studenților însă nu putea fi subestimată. Erau în stare ca dintr-o banală poezie să facă un text incendiar doar din interpretare. Ghighi Bejan, de pildă, le-a dat o lecție cenzorilor recitând poezia pentru copii ”Iarna pe uliță” de George Coșbuc. El spunea calm, imperturbabil: ”Nu e soare”, după care, fără a pronunța nici un alt cuvânt, începea să numere pe degete mai multe alte lipsuri. Lumea se putea gândi la orice: nu e soare, nu e apă caldă, nu e căldură, nu e lumină electrică, nu e mâncare, nu e libertate de exprimare etc.
Să ne reamintim în ce context a înflorit umorul studențesc, cum era viața românilor în anii ‘80. Condițiile de trai din acei ani includeau întreruperi zilnice de curent electric, gaze și căldură. Alimentele de bază erau cartelate: pâine, zahăr, ulei, unt, ouă, produse din carne. Alte mărfuri se găseau foarte greu: hârtie igienică, pastă de dinți, lame și cremă de ras. Cozile lungi erau la ordinea zilei. Buteliile și benzina erau cartelate. Duminica mașinile personale mergeau după ciclul numere cu soț – numere fără soț. Circulația se întrerupea din noiembrie până în martie. Televiziunea română avea un program de două ore zilnic. În școli, spitale, cinematografe, săli de teatru nu era căldură. Se demolau bisericile. Dreptul la călătoriile în afara țării era strict controlat iar pașapoartele se obțineau extrem de greu. Întreruperile de sarcină erau interzise. Salariul mediu era sub 50 de dolari pe lună, la cursul pieței negre. Pentru o mașină Dacia se aștepta 5 ani pe listă. Nu existau calculatoare personale, pentru o banală mașină de scris trebuia să ceri aprobarea Securității. Dreptul la liberă exprimare scrisă și vorbită era practic suspendat. Teama de securitate paralizase societatea.
Regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu a terorizat România. Dar în plină Epocă de Aur, grupuri de tineri din aproape toate centrele universitare au transformat frica în hohote de râs. Umorul studențesc a fost timp de mai bine de zece ani, până în 1989, un spațiu al protestului anti-Ceaușescu. Profitând de festivalurile de artă și creație studențească, de turnee și evenimente organizate chiar de structurile partidului comunist, studenții au format grupuri de satiră, umor și brigăzi artistice. Aceste trupe au susținut mai bine de zece ani spectacole în localități mari și mici din întreaga Românie, în fața a milioane de spectatori din toate mediile sociale, din Costinești până la Timișoara.
În mod logic, se pune întrebarea cum de studenții puteau spune pe scenă glume pe care în mod normal ți-ar fi fost frică să le spui chiar și în intimitatea casei tale. Unii sunt de părere că acest fenomen funcționa ca o supapă controlată. Ceva de genul ”râdem, glumim, dar nu părăsim incinta”. Șefii Uniunii Studenților Comuniști le dădeau tinerilor o oarecare senzație de libertate, pe care însă o butonau, credeau cenzorii, după bunul lor plac. Pentru că realitatea este că umorul studențesc a avut și efecte mai puțin vesele, unele chiar devastatoare: studenți căzuți la examene, amenințați, eliminați, exmatriculați, chemați la Decanate și chiar la Securitate din motive legate de participarea lor în mișcarea umorului studențesc.
Și totuși umorul acestor grupuri avea impact chiar și dincolo de lumea studențească. Glumele erau făcute să circule. Ele nu ajungeau numai la cei prezenți în sală, ci și la prietenii, părinții, frații, surorile, prietenii rudelor, vecinii lor. Într-un soi de ironie a istoriei, se poate spune că această disidență prin umor a studenților a fost în mod paradoxal posibilă tocmai datorită celor care ar fi trebuit să o controleze. Când autoritățile s-au decis să interzică în cele din urmă umorul studențesc, era deja prea târziu.
Cluj, mai 1989. Are loc ultimul Festival al Artei și Creației Studențești – secțiunea Umor. Cele mai bune trupe de umor aveau să insufle speranță în căderea regimului. În acel moment, nu se arăta nici cel mai mic semn că acest lucru ar fi posibil. Și totuși… Un spectacol care a încheiat festivalul, cel al Brigăzii ASE din București, a fost mai mult decât premonitoriu. Ceva avea să se schimbe. Nimeni nu știa însă când și cum. Într-unul dintre momentele din spectacol, un examen este prezentat ca un interogatoriu dur la Securitate. Studentul este brutalizat fizic și verbal, încercuit, atacat, pus să spună și ”seminarul pe care l-a supt de la mă-sa”, să scrie ”tot ce a auzit” și de la cine. ”Dacă nu vrei să scrii, semnează tu și scriem noi.” Iar când tânărul se ridică să vorbească, ”profesorii ” îi acoperă gura cu brutalitate. În acel spectacol nu mai era nimic legat de viața de student și nici de lipsurile materiale, ci despre dictatură și totalitarism. Interesant este că juriul a oferit atunci Brigăzii ASE „Premiul Respectului pentru Spectacol și Spectatori“.
“Mi-aș dori ca după ce văd documentarul, telespectatorii să rămână cu ideea și sentimentul că acei tineri, pe jumătate curajoși – pe jumătate inconștienți, s-au distrat nemaipomenit făcând umor, și-au asumat și riscuri, dar până la urmă spiritul mișcării lor a contat în protestul anticomunist din România anilor ’80“, spune Andy Lupu, realizator ”Puterea râsului”.
La rândul lui, Eugen Oprina, cel de-al doilea creator al documentarului ne-a declarat: ”Mi s-a părut important să facem acest film pentru că foarte puțini români știau despre mișcarea studențească din perioada comunistă. Ei avut o oarecare libertate de expresie tocmai pentru că totul se întâmpla într-un mediu controlat și închis. Românii de rând, cei mai mulți dintre ei, habar nu aveau despre glumele care se vehiculau în spectacolele studențești. Așa că erau toate șansele ca această poveste frumoasă să fie îngropată definitiv. De aceea am simțit nevoia să facem acest documentar”.
Glumele, vedetele filmului
Cum spuneam, glumele sunt adevăratele staruri ale documentarului. Se face mișto de lipsuri, autorități, cenzură, Securitate, de defectele regimului și chiar de Ceaușescu însuși.
Ca să nu devoalăm chiar toate poantele din film, vom aminti câteva care nu apar în documentar. În legătură cu criza alimentară din anii ‘80, un grup umoristic zicea cam așa: “Stimați ascultători, transmitem știrea că ieri în Piața Comună au avut loc, din nou, grave confruntări pe probleme agricole. Scuzați, rectificăm. Nu este vorba de Piața Comună, ci de Piața Matache”.
Se râdea foarte mult de programul Televiziunii române, care era de doar două ore. O poantă era așa: “În deschiderea programului, vă prezentăm închiderea programului”. Sau alta: “Seara îmi place să mă uit la televizor, dar nu stau mult… că mai am și de-nvățat”. Din timpul de emisie, o bună parte era dedicată cuvântărilor lui Nicolae Ceaușescu. “Urmează spicuiri din programul TV din această seară: spic, spic, spic, spic… va fi ora spiciurilor”.
Sigur că veselia generală din umorul studențesc avea umbrele ei, cum am mai spus. Ofițerii din Securitate urmăreau atent mișcarea. De altfel, în afară de capitolul dedicat glumelor, documentarul mai prezintă capitole despre cenzură, organizatori, Securitate, studenți care au suferit și un capitol despre ultimul festival al umorului studențesc care a avut loc, după cum spuneam, la Cluj în mai 1989.
Putem încheia spunând că umorul a fost mai mult decât o formă de supraviețuire mentală. Ridiculizând regimul Ceaușescu, studenții reușeau să insufle curaj și celor din jur. Râsul a fost pentru români egal cu ideea de libertate. Până la libertatea adevărată nu a mai fost decât un pas.
