Imi amintesc o poveste cu un profesor ce le explica elevilor sai cum este cu viata si cu modul in care ne-o traim. Profesorul adusese un borcan mare si l-a pus pe catedra. Apoi, a scos o cutie cu bolovani. A umplut borcanul pana cand nu mai incapea niciun alt bolovan. Toti elevii au fost de acord ca borcanul este plin. Apoi, profesorul a scos o cutie cu pietris si l-a varsat peste bolovani, scuturand borcanul. Pietrisul a cazut incet pana la fund, printre pietrele mari, pana cand s-a umplut si nu mai incapea mai mult. Si atunci elevii au spus ca borcanul este plin, dar profesorul a scos o cutie cu nisip care, la fel, a alunecat pana la fund, si incet a umplut iar recipientul. Apoi, a explicat care este morala. Spunea el „Inchipuiti-va ca pietrele mari sunt lucrurile cu adevarat importante pe care le faci in viata, lucruri care ajung sa te defineasca: o scoala, o meserie, o casnicie, un copil. Pietrisul reprezinta lucrurile mai mici, dar totusi importante: o masina, o casa, poate o excursie mai mare, iar nisipul tine locul placerilor si bucuriilor de zi cu zi: o petrecere, o masa in oras, o seara pierduta in fata televizorului, sau o duminica in care dormi tarziu. In viata, regula este ca nu poti sa asezi decat o singura pietricica, pe rand, indiferent de cat de mare este. Acum, daca as fi pus nisipul prima data, bolovanii mari nu ar mai fi avut loc…”
Ultimele zile ale turului meu trec foarte repede. Ella, ultimul meu ghid, imi arata ce este mai frumos de vazut in Constanta, apoi ma opresc la Histria si ma infig in plaja de la Vadu pentru ultimele zile de vacanta in care am de gand sa sarbatoresc. Las ca ultim obiectiv epava de la Costinesti, iar, in timp ce inot spre ea prin apa murdara si rece, imi fac mental un bilant: Acum doua luni am plecat sa dovedesc ca avem in Romania locuri si lucruri care merita vazute si facute. Din lista de 218 obiective cu care am plecat la drum, am vizitat 215, fara a le mai pune la socoteala pe cele la care m-au trimis direct ghizii cu care m-am intalnit pe drum. Pana la urma, am notat pe coburi numele a 65 de ghizi. De fapt, stau eu si ma gandesc acum, tot turul meu romanesc se datoreaza acestor oameni, drumul meu mergand predominant prin locurile recomandate de ei.
Astfel, cu lista mea facuta de multi straini prietenosi, nu stiu daca am ajuns sa vad tot ce avem noi mai frumos si mai deosebit, nu cred ca am reusit sa fac un tur „complet” al Romaniei, asa cum speram eu la inceput, dar cu siguranta am reusit sa vad majoritatea locurilor pe care noi le consideram „cele mai frumoase”. Am fost sa vad majoritatea locurilor care ar merita vazute de un turist strain venit pe plaiurile noastre, iar acum, daca fratele meu chinez de la o alta mama m-ar intreba unde sa se duca in Romania si ce este interesant de facut, cred ca i-as putea recomanda un program care s-ar bate cu multe alte oferte turistice din alte tari.
Multa lume ma intreaba de cifre, asa ca socotesc si vad ca Tweety m-a carat si a gafait cu mine in spate pe parcursul a 11284 km, iar turul meu se incheie cand ajung acasa dupa doua luni, trei zile, cinci ore si 43 de minute. Am platit in total cam 8000 de lei, mai putin de 2000 de euro si mult mai putin decat estimarea mea initala ce se invartea in jurul valorii de 2300 de euro.
Drumul nu a fost intotdeauna usor, Tweety s-a mai si stricat, eu m-am mai si imbolnavit, m-a si plouat, nu a mers totul struna, nu avea cum sa mearga, dar toate astea cred ca au facut si mai frumoase momentele in care iesea soarele, aveam vantul in fata si alergam liberi pe soseaua goala spre urmatorul obiectiv.
O constatare interesanta pe care o fac la sfarsit este ca nu a fost zi in care sa nu trebuiasca sa ies de pe drumurile de asfalt, dar exact aceasta salbaticie accesibila, mi se pare foarte interesanta si pitoreasca aici, un atu pe pe care il avem noi fata de tarile mai civilizate, dar mult mai ingradite de reguli, garduri si autostrazi de pe care nu poti vedea mare lucru.
Totusi, cel mai mare atu pe care, in drumul meu, am descoperit ca il avem este ospitalitatea oamenilor simpli, caldura ingenua cu care m-au primit in casele lor, la mesele lor fara a ma fi cunoscut inainte de a-l opri pe Tweety in fata portii. De aceasta calitate a noastra incep sa fie constienti si strainii, chiar cei patru nemti cu care m-am intalnit pe crestele Fagarasului spunand ca asta este singurul loc in care au descoperit ca pot imparti o bere cu cineva, discutand ca prietenii, la doar cateva minute dupa ce s-au cunoscut.
Astfel, iata-ma acum la final, cum asez cu grija o piatra in borcan, la cateva ore dupa ce m-am intors de la epava din Costinesti, la doua luni dupa ce am plecat de acasa pornit sa demonstrez ceva, beat, sub luna stralucitoare, pe plaja de la Vadu, mergand descult prin nisipul fin si rece. In timp ce lucrurile se invart cu mine, cant ingrozitor si incerc sa imi gasesc destinatia precum si sticla pe jumatate plina, va spun bucuros, razand si putin melancolic: „quod erat demonstrandum !!!”.
