În curând se fac două luni de când m-am întors din „Turul României pe doua roţi şi două picioare” şi încă nu pot spune că am reuşit să îmi reiau integral vechea viaţă de dinainte de a pleca la drum.
Îmi amintesc de început, de momentul în care mi-a venit ideea călătoriei, când, timid şi fără să ştiu la ce pot să mă aştept, am lansat un anunţ şi o invitaţie tuturor celor interesaţi:
Parca iar sunt la sfarsitul lunii ianuarie 2011, la ora 2:00 dimineata si termin de citit cu lacrimi in ochi blogul lui Mihai Barbu despre drumul sau pe motocicleta pana in Mongolia si inapoi.. Nu inteleg de ce ma emotioneaza asa de tare ideea unei calatorii lungi si solitare, dar acest concept rezoneaza puternic cu ceva din sufletul meu. Vreau si eu sa experimentez ceva similar si simt cum se insinueaza in mintea mea un puternic dor de duca. Nu adorm inca doua ore visand la calatorii pe doua roti.
Nu stiu cum se face, dar, uneori, dupa ce constientizez o anumita dorinta, dupa ce imi definesc un scop, apar diverse semne care parca imi indica drumul pe care ar trebui sa merg. Poate aberez si vad ce nu ar trebui in coincidente fara nicio insemnatate, dar, acum ca ma uit in spate, lucrurile par ca au decurs natural si ca am fost condus firesc de evenimente pe acest drum. Astfel, cateva zile mai tarziu ma uit in ghidul Lonley Planet – Romania si Moldova intrebandu-ma amuzat (si incredibil de arogant si suficient – imi dau seama acum) ce au putut sa scrie despre noi in atatea pagini. Descopar cu mirare ca au avut ce sa scrie si ca sunt o gramada de locuri despre care nu stiam nimic. A doua zi, discutam cu Ioana (sotia mea) despre ce locuri i-as arata unui strain care ar veni in vizita la noi in Romania si realizez altceva. Locurile in care l-as duce pe acest strain ipotetic nu sunt trecute in Lonley Planet. Sunt locuri stiute de mine, ascunse, iesite din calea puhoiului de turisti, locuri gasite in cursul plimbarilor prin munti sau pe drumuri laturalnice.
Ceea ce a pus capac, ultimul semn primit, a fost cand am ajuns total intamplator pe pagina de Facebook „273 de locuri pe care trebuie sa le vezi inainte sa pleci din Romania”. Vad poze cu obiective, vad oameni care s-au preocupat sa le faca si sa le posteze si atunci imi picat fisa: Am calatorit pana in Indonezia ca sa fac scufundari cu un peste rar Mola Mola, am urcat un varf de 6200m in Nepal, am vazut desertul din Irak si am simit nisipul fierbinte care iti intra peste tot, dar nu am vazut Romania. Cum as putea sa imi permit sa spun ca acolo sau dincolo este mai frumos cand eu vanez experiente inedite pe partea cealalta a lumii dar stiu prea putin despre tara mea?
Astfel, incep sa imi fac temele, adun informatii, sintetizez o lista si cateva saptamani mai tarziu, imi anunt intentia pe un forum de motociclism.
Spun eu acolo: „Plec sa dovedesc ca avem lucruri (si locuri) care merita vazute si facute in Romania. Plec sa le vad si sa le fac PE TOATE. O sa ma sui pe motorul meu si o sa conduc, o sa merg, o sa ma catar, inot, tarasc, vaslesc, orice va fi nevoie ca sa ajung sa trec pe langa fiecare lucru romanesc valoros din punct de vedere turistic.”
Mai spun si ca am nevoie de ghizi. Practic, invit pe oricine are de facut o sugestie sa o faca, sa imi trimita date despre orice considera ca merita vazut, sa imi fie ghizi virtuali, sau, pentru cei mai marinimosi, sa ma insoteasca si sa ma indrume catre locurile frumoase stiute de ei, sa imi fie ghizi in cane si oase.
Cateva luni mai tarziu, exact inainte de plecare, lista numara 218 obiective, 24 de ghizi si aproximativ 10.000 km de calatorie.
Peste inca doua luni ma intorc inapoi in Bucuresti zambaret, obosit, impreuna cu Tweety – canarul meu incruntat si motorizat, companionul meu in toata calatoria asta fantastica – si cu amintirea a 65 de ghizi, oameni buni, primitori si foarte frumosi la suflet, care mi-au aratat ce avem noi mai de pret in Romania. Acum parca sunt altul. Capul mi se invarte de amintiri si imagini de pe drum si, in timp ce il man pe Tweety cel murdar si obosit spre locul lui din garaj, simt ca as vrea sa continui, sa merg si sa nu ma mai opresc.
Toata lumea ma intreaba cum a fost si aud din ce in ce mai des „intrebarea de lift” de care radea si Mihai Barbu: „Ce ti-a placut cel mai mult?!!!”. Le raspund intrebandu-i care a fost cea mai buna masa pe care au mancat-o vreodata. Ii vad cum se uita la mine si tac. Cred ca inteleg putin cum ma simt. Cum as putea sa aleg intre o pestera salbatica din Apuseni, o noapte petrecuta in cetatea din Calnic, privelistea norilor despartiti de vant asa cum o vedeam de pe varful Negoiu, senzatia avuta intr-un sir disciplinat de motociclisti in timp ce zburam pe Transalpina, sau momentul in care am ajutat o localnica sa macine faina intr-una din ultimele mori de apa traditionale, la Eftimie Murgu? Doar insirand cateva amintiri, imi dau seama cat de multe sunt cele pe care le las pe dinafara.
Cat am fost pe drum am scris un blog. Am scris ca sa imi amintesc mai tarziu de drumul meu, ca sa pot retrai experienta, ca sa nu uit si ca sa pot impartasi trairile mele cu cei care vroiau sa ma urmareasca. Acum, la final, vad ca s-au strans peste 180 de pagini de text si foarte multi imi spun ca ar fi curiosi sa citeasca, dar nu au timp, chef, sau rabdare, asa ca vin acum, aici si va invit la „Turul Romaniei pe doua roti si doua picioare. Pe scurt. Pentru prieteni”.
Nu mai este „complet” pentru ca nu a fost vreodata si abia acum imi dau seama de cata aroganta am dat dovada numindu-mi proiectul asa. Mi-ar fi trebuit ani de zile ca sa fac un tur complet al Romaniei si sa vad absolut toata lucruruile valoroase. Este „pe scurt” pentru ca as vrea sa fie un fel de selectie al celor mai spectaculoase evenimente si obiective pe care le-am vazut in drumul meu. In final, este „pentru amici” pentru ca voi incerca sa povestesc asa cum as face-o in bucataria cuiva, la o petrecere, unor amici veseli, in timp ce muzica se aude tare din camera de zi, mai ciugulim ceva si ciocnim niste beri.
