1.4 C
București
miercuri, 6 noiembrie 2024
AcasăLifestyleFoodTurul României pe două roţi şi două picioare - Moldova

Turul României pe două roţi şi două picioare – Moldova

Plecand din Maramures, merg spre est, spre Bucovina si Moldova, trecand pasul Prislop. Cam pe aici, incep sa am o senzatie foarte ciudata cand realizez ca am trecut de cel mai departat punct al traseului meu si incep sa ma intorc spre casa, dar pe un drum mai ocolit.

Vizitez Cetatea Neamt, dar nu prea imi place cum au reamenajat-o. Renovarea in sine nu este foarte rea, este ce se putea obtine mai mult din cele cateva ziduri care mai stateau in picioare. Pe de alta parte, eu vad ca au fost montate o gramada de pietre si consolidari care nu sunt din acelasi film, iar amenajarea camerelor este de un kitsch maxim: Au adus manechine pe care le-au imbracat, le-au pictat, le-au asezat in pozitii veridice incercandu-se astfel ilustrarea diferitelor scene din viata cetatii, iar in temnita au adus chiar si soareci. De plus. Cand era mica, sora mea avea o jucarie identica. Penibil. Singurele lucruri interesante sunt panorile mari cu informatii despre viata cetatii si a locuitorilor, pe care nu le citeste aproape nimeni. Toti vizitatorii se minuneaza la manechine si cat de realiste sunt. Parca sunt intr-o casa a groazei medievala.

De pe panouri aflu ca denumirea de „neamt” insemna tacut, linistit si mi se pare intersant. Particularitatea acestei cetati este podul mare si rotund pe care se facea accesul prin poarta principala, pod din care au ramas partial doar stalpii de piatra, restul fiind reconstruit, din metal si lemn. Ies afara si ascult comentariile numerosilor turisti din jurul meu, foarte impresionati de cat de frumos au renovat cetatea. Probabil asta se cauta, asta se vinde si asta o fi si motivul pentru care toate mormitele si obiectivele din Egipt au fost refacute sau renovate in acelasi stil, eliminand total senzatia de vechi si orice urma de patina a timpului.

Merg si la manastirile de la Agapia si Varatec, iar apoi cobor spre Cheile Bicazului. Inainte sa ajung, trec prin localitatea Bicaz, dupa cativa kilometri trec si prin Bicaz Chei si chiar incep sa ma intreb daca nu cumva am facut o greseala si nu sunt pe drumul cel bun pentru ca in jurul meu totul pare destul de plat sau deluros si nu e nici urma de chei. Brusc, drumul face o curba si intru in canion. Din ce am vazut pana acum, pot spune clar ca astea sunt cele mai spectaculoase chei, prin care am mers cu Tweety. Peretii verticali sau chiar surplombati in unele zone se ridica sute de metri si se departeaza in unele locuri doar cat latimea soselei. Drumul este destul de bun si singurul discomfort este creat de marea de turisti care isi lasa masinile aiurea si de zecile de tarabe cu trancatele si kitschosenii, din zonele mai largi ale soselei. Il opresc putin pe Tweety la tunelul vechi si incerc sa il conving sa treaca prin el, dar nu vrea, imi spune ca sunt dobitoc si ca vrea pe soseaua mare si buna. Doar o fi un motiv pentru care au pus in fata gurilor tunelului cate o mare movila de nisip si o balta gigantica la mijloc.

Merg mai departe si ajung foarte repede la Lacul Rosu. Aici este o statiune in toata regula, sunt hoteluri, pensiuni, un miting de turisti, galagie, terase si mici. Evit parcarile platite, opresc jos de tot, langa lac si vreau sa vad ceva rosu. Nu e. Cred ca ala de a dat numele lacului era daltonist. Am pretentia ca stiu cum arata culoarea rosie si nu este ce vad eu acum. Oglinda apei are o culoare cacaniu-verzuie. Poate in poze sa iasa altfel, dar eu nu il vad rosu nicicum. Este un lac micut, facut natural printr-o parbusire a unei bucati din munte peste firul Paraului Rosu si ar trebui sa aiba acea culoare din oxizii de fier adusi de apa. Pe lac sunt barci, este un drum ce merge in jurul lui si foarte multi vizitatori cu care ma calc in picioare.

De aici mai merg la Piara Singuratica si apoi ma intorc ca sa urc pe Ceahlau. Plec dimineata devreme din Durau si la 7.30 mananc un mic dejun foarte bine-venit pe terasa cabanei Fantanele inainte sa continui sa urc spre creasta. Drumul urca destul de abrupt si, iarasi remarc ca, pentru ca sunt singur, sunt mai constient de viata din padurea din jurul meu. Vad o veverita, cateva pasarele pe care nu le recunosc si tot felul de insecte si animalute care fojgaie pe langa mine. Ajung la ora 8.00 sus la Cusma Dorobantului, in creasta si vad ca sunt pe munti ca pe o insula, inconjurat pe toate partile de o mare de nori. Este intr-adevar foarte frumos. De aici merg in lungul crestei, trec de Panaghia, de statia meteo si ajung in final la cabana Dochia, la ora 9.00. Pana aici, in loc de cele patru ore estimate, am facut doua ore si jumatate si m-am oprit si la masa, am facut si poze si nici nu am fugit. Presupun ca semnele din Harghita erau puse pentru localnicii rapizi si astea sunt pentru moldovenii molcomi, din moment ce pe alea le respectam si pe astea le depasesc fluierand. De Panaghia este legata o legenda cu o zana frumoasa, care s-a iubit cu soarele si a ajuns pana la urma sa fie transformata in stana de piatra. Cred ca de aici s-a inspirat Eminescu pentru Luceafaraul lui.

In zilele urmatoare fac impreuna cu Tweety o ultima bucla prin Transilvania si tintesc alte doua varfuri cu nume sonore – Rarau si Giumalau. Pe Giumalau reusesc sa ajung in spatele lui Tweety, pe un drum forestier destul de rau si foarte inclinat, dar atunci cand ies din padure in gol alpin vad ca efortul a meritat. Stau putin la cabana, dar ma goneste ploaia la vale. Nu vreau sa ma prinda vreo udatura mare pe drumurile astea. Cand ajung pe Rarau, nu apuc sa opresc motorul ca il cunosc pe Danut, cu ochii sclipitori, un zambet pe fata si putin cherchelit. Doar putin. Danut are 53 de ani si este innebunit dupa motoare. Este mecanic, a mers toata viata pe motor si acum are vreo patru. Vorbim o vreme, de fapt vorbeste mai mult el pentru ca il pot opri cu greu, iar eu imi fac bagajul ca sa dau o tura in jurul Stancilor Doamnei. La intoarcere, desi l-am cunoscut de doar 5 minute ma ajuta sa imi gasesc o cazare in zona si ma trimite la cabana lui Mao, nu inainte sa ma puna la masa, intr-una din cabanutele mici de barne, alaturi de toata familia lui: sotia, fata, fratele, nepoata, nepotul, matusa, multi. Manac slanina cu ceapa, pastrav afumat, pe masa de lemn, la botu’ calului si rad de ma prapadesc. Danut, ca si ceilalti, sunt foarte slobozi la gura, sunt ranga, sau „ciomag” cum spune el si continua in acelasi stil. Vorbesc mult, tare si fac misto unii de altii pana nu mai pot. Eu stau in coltul meu si ma tin cu mainile de burta de atata ras. Incearca sa imi dea si mie din tariile lor slabute, facute in gospodarie, o afinata si o „zadarica” facuta din chimen, dar scot si eu la inaintare palinca de la ghizii mei ardeleni, ultima sticluta de jumatate de litru cu care ii pun in cap. Gata, i-am socat! Pe la ora 21.30 decid ca daca sunt satul si beat este bine, dar ar trebui sa am si unde dormi, asa ca il rog pe Danut sa imi arate unde sa ma duc. Merge inaintea mea cu masina, iar eu, pe Tweety, parca am aripi. Stiu, nu e frumos sa ma urc baut pe motor, dar, na, ca am facut-o. Ce alta optiune aveam? Sa pun cortul in parcare? Acum ploua si e ceata deasa. Ajung dupa un kilometru la Mao, la cabana unde pare destul de plin, dar imediat ii cunosc pe Andrei, Mike si Romica, trei prieteni veniti la catarat, care se poarta de parca ma stiu de ani de zile, imi pun in fata un pahar de vodka si imi spun ca nu exista sa nu gasim o solutie sa dormim la un loc. Danut, putin luat, se caraie cu Mao ca sa am patul meu, dar il linistesc, ii spun ca este in regula si ca ma descurc „Nuuu, eu sunt om dintr-o bucata, daca ti-am spus ca te rezolv, atunci dormi bine, nu imparti patul cu nimeni, poate doar cu o gagica, dar nu asa…” Stai ba Danut, ca sunt insurat. Il conving ca este in regula si raman cu baietii la vorba. Andrei este mecanic, vorbeste mult si este foarte prietenos si sufletist, Mike trateaza la cap alcoolici si vorbesc foarte mult cu el despre ture, biciclete si o gramada de lucruri, iar Romica incearca sa se combine cu o fata din gasca vecina si il las sa isi faca treaba. Baietii imi explica ceva foarte clar: Ei, aici, sunt bucovineni, nu moldoveni. Moldovenii sunt cei de peste Prut si poate cei de dupa Suceava, spre est. Da, oricum, mie imi pare acum ca seamana cu ardelenii ca numai acolo am fost primit cu atat caldura.

In urmatoarele zile ma indrept spre bisericile pictate din Bucovina si ma intalnesc cu un alt ghid ce s-a oferit sa ma ajute in drumul meu si ma va plimba pe la toate obiectivele din Nordul Moldovei. Pomo este foarte tare: este fan Honda, regalist convins, patriot, canta rock la chitara bas in trupa GOD, face conservatorul si este toba de istorie, desi are doar 22 de ani.

In drumul meu, daca ar fi sa aleg cel mai enervant lucru de care m-am lovit, asta a fost „taxa foto”. Din cate am inteles, este o inventie noua de jecmanit turisti si a aparut acum un an sau doi. Practic, pentru a face poze, chiar si de catre amatori, se percepe o taxa foto in plus fata de biletul de intrare, taxa destul de mare in unele locuri. De fapt, cuantumul acestei taxe nu ma deranjeaza atat de tare cat ideea ei. Inteleg sa fie interzisa fotografierea barajelor ca obiective strategice, sa fie interzisa fotografierea cu blit a picturilor ce se pot deteriora, dar taxa asta este fara rost si imi pare a fi pusa doar pentru a mai ciupi niste bani de la turistii si asa putini. Ceea ce am remarcat ca foarte interesant este ca, desi taxa asta mai nou este peste tot, inclusiv la Gorunul lui Horea aflat intr-un banal cimitir, sau la Cimitirul Vesel de la Sapanta, in majoritatea locurilor nimeni nu se oboseste sa o si pretinda, oamenii fiind destul de constienti de faptul ca este o taxa incorecta din punct de vedere moral. Din pacate, acest lucru nu se intampla in zonele foarte turistice cum ar fi Valea Prahovei si manastirile pictate din Bucovina. La Voronet cel putin, dau peste un paznic firfirel, frustrat, gomos si foarte atent sa verifice pe toata lumea sa nu cumva sa faca vreo poza fara sa fi platit cei zece lei ca sa isi castige acest drept. Regret foarte tare ca experienta placuta pe care as fi putut sa o am minunandu-ma de frumusetea unor monumente atat de speciale ca bisericile pictate este intinata de niste nimicuri triviale si enervante.

In cele cateva zile de plimbat impreuna, Pomo m-a dus sa vad un atelier de ceramica neagra, specific zonei, salina Cacica, mai multe biserici, Cetatea de Scaun a Sucevei si altele, iar acum ne despartim calduros in timp ce eu continui sa merg mai departe, spre sud, tintind marea. Cam acum, pe masura ce ajung mai aproape de sfarsitul calatoriei, incep sa ma bucur din ce in ce mai mult de ritmul pe care mi l-am facut, de experenta in sine si, mai ales, sa simt senzatia de independenta pe care mi-o da acest stil de a calatori, cu toata casa in spate, fara sa stiu ce se va intampla maine, unde voi ajunge sau ce voi face, dar avand certitudinea ca intr-un fel sau altul, ma voi descurca.

Cele mai citite

Republicanii câștigă controlul în Senatul SUA

Nici unul dintre partide nu părea să aibă un avantaj clar în lupta pentru Camera Reprezentanților, pe care republicanii o controlează acum cu o...

Update: Luptă umăr la umăr: Donald Trump 246, iar Kamala Harris 182

Trump câștigă un stat-cheie, Carolina de Nord. Democrații sunt pe cale să piardă majoritatea în Senat Donald Trump a câștigat statul Carolina de Nord, sporindu-și...

Președintele Serbiei: Alegerea Kamalei Harris ar putea declanșa al Treilea Război Mondial

Aleksandar Vucic, a declarat clar că preferă ca republicanul Donald Trump să câştige alegerile prezidenţiale din SUA  Vucic l-a calificat pe actualul lider de la Casa...
Ultima oră
Pe aceeași temă