Gata, am plecat! Îmi amintesc de dimineaţa de iunie când mă trezesc cu inima strânsă. Am bagajele făcute, emoţii mari, sunt foarte multe necunoscute, dar mai mult de atât nu cred că pot să îmi plănuiesc drumul. Va trebui să plec, să încep să umblu şi să văd ce se va întâmpla.
Încep cu cele 218 obiective fie recomandate de ghizii mei de până acum, fie culese şi alese din ghidul de călătorie „Lonley Planet” şi de pe pagina de Facebook „273 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte să pleci din România”.
Încerc să ma axez doar pe obiectivele interesante pentru un turist străin ce ar veni să ne viziteze ţara şi prefer momentan să ocolesc locurile cu semnificaţii rezervate doar românilor, cum ar fi casele memoriale sau muzeele mai mult sau mai puţin obscure. Spuneam că am încercat să îmi fac traseul ca şi cum i-aş arăta ţara fratelui meu chinez de la o altă mamă, care nu este tobă de istorie românească ci vrea doar să vada ce avem noi mai interesant.
Prima dată vizitez Bucurestiul natal şi, neapărat, cel mai cunoscut şi mai mare simbol al nostru – Casa Poporului (sau Palatul Parlamentului, cum i se spune mai nou). Începutul turului meu nu este deloc de bun augur şi aflu cu surprindere că nu poţi intra oricum să vizitezi măgăoaia odioasă. Trebuia să îmi fac programare cu cel puţin o zi înainte pentru că în timpul verii (şi mai ales la sfârşit de săptămână) este plin de hoarde de turişti veniţi să caşte gura la marea realizare a fostului regim. Până la urmă, reuşesc să intru cu greu printre zecile de oameni şi mintea mea de arhitect se chinuie să proceseze ce îmi văd ochii. Atunci, la cald, pe blog, gândeam aşa: „Cuvântul care îmi vine în minte este MARE. Mai am şi alte cuvinte, cum ar fi ‘monumental’, ‘impunător’, ‘ieşit din scară’, ‘zdrobitor’ sau ‘kitsch’, dar MARE este cel care descrie cel mai bine acest… monument. Cu siguranţă trebuie văzut. La fel cum aş fi curios şi m-aş duce să văd un crater al unei bombe atomice care a distrus câteva cartiere, un deal sau două, câteva zeci de biserici şi locuri de cult, un centru istoric şi vreo 30.000 de case (hic), aşa trebuie mers şi la Casa Poporului. Este foarte interesant. Acum, ca să nu jignesc pe nimeni, trebuie să spun că eu am fost învăţat la facultate că este o diferenţă între kitsch şi prost gust. Noţiunea de „kitsch” descrie doar o imitaţie nereuşită, pe când prostul gust este ceea ce îi spune şi numele. Casa Poporului nu este chiar de prost gust. Decoraţiile din sălile ei imense sunt destul de unitare şi respectă reguli clare de compoziţie. Problema este cu scara la care e construită clădirea. Astfel, la fel cum o cascadă de birou de doar 20 de centimetri înălţime, cu leduri, pitici şi o moară care se învârte frenetic este un tipic exponent al kitsch-ului mai ales prin discrepanţa de scară, la fel o sală decorată în stil brâncovenesc dar având deschideri de peste 20 de metri intră în sfera kitsch-ului”.
Totuşi, Bucureştiul are şi alte locuri, mai blânde cu ochii turistului, şi încerc să mi-i clătesc parcurgând restul obiectivelor, printre care şi premiatul Muzeu al Ţăranului Român. Experienţa de aici este în completă antiteză cu cea de la Casa Poporului. Muzeul se adresează mai degrabă sufletului decât minţii şi vorbeste nu doar despre obiecte şi lucruri, ci despre semnificaţia lor. După ce reuşesc să intru gratis cu legitimaţia de la OAR (este acceptată şi cea de student, elev, membru al fondului plastic sau altele asemănătoare) am în faţă o grămadă aparent neordonată de lucruri vechi culese de prin sate, expuse aleatoriu şi fără explicaţii. Apoi, găsesc în colţurile sălii nişte cartoane plastifiate atârnate de un cui şi încep să le citesc. Se face lumină şi încep să înţeleg comoara pe care o am în faţă. Dacă vă aşteptaţi la casete de sticlă şi etichete cu explicaţii pentru obiecte ca icoană, fus, tuci, strachină şi cojoc, nu vă duceţi. Muzeul (foarte apreciat şi premiat ca unul din cele mai originale din lume) zugrăveşte ţăranul romăn nu prin utilitatea obiectelor pe care le posedă şi utilizează, ci prin semnificaţia alăturării lor şi, mai ales, prin simbolistica acestora. Aici, mesajul este transmis prin alăturare, nu prin expunere, prin maxime şi zicători, nu prin explicaţii, prin sinteza explicată a unui element ce se regăseşte în mai multe lucruri obişnuite, ceea ce îmi permite să arunc o privire în mintea unui ţăran, în plus faţă de privirea aruncată în casa lui. Ca să înţeleg jumătate din acest muzeu ar trebui să stau în el vreo trei zile, să citesc atent toate cartonaşele şi să reflectez foarte mult la ce scrie acolo. „O fereastră e mai cruce decât o troiţă care, logic, ar fi să fie crucea însăşi… ciudat lucru la prima vedere”. Nu este un muzeu pentru pragmatici şi grăbiţi.
În următoarele zile, mă desprind de tot de vechea mea viaţă, încalec pe Tweety şi plec la drum. Traseul meu merge mai întâi spre nord, pe Valea Prahovei. Parcurg pe jos Valea Alba din Bucegi, vizitez câteva biserici fortificate din Transilvania, ajung în Piatra Craiului şi merg pe creastă şi prin satele din jur ca să mă bucur de cele mai frumoase peisaje din România (după umila şi subiectiva mea părere). Continui spre vest, dorm în sate săseşti cu biserici vechi, gotice sau romanice, vizitez multe cetăţi ţărăneşti cocotaţe pe vârfuri de deal, parcurg integral Transfăgărăşanul şi îl las pe Tweety să doarmă liniştit la Bâlea Lac în timp ce eu plec de nebun, cu cortul, ca să ajung pe vârful Moldoveanu şi pe Negoiu.
Dintre obiectivele vizitate pâna aici, frapantă şi obligatoriu de inclus în itinerariul oricărui turist mi se pare vizita (completă) la Peleş (chiar dacă este cam scumpă – 70 de lei). Cred că, faţa de diversele castele şi monumente din zonă, asta este obligatoriu de văzut: „Iau turul complet, cu sălile de jos, dormitoarele regale de la primul nivel şi dormitoarele invitaţilor de la al doilea nivel. Practic, vizitez tot castelul. Spre ruşinea mea, trebuie să recunosc că nu am mai fost de mult aici şi că nu îmi mai aminteam mare lucru din ultima vizită, de la 12 ani. Este şocant. Pe scurt, Carol I a construit acest castel cu intenţia declarată de a aduna în el ce este mai frumos din toată lumea (în materie de decoraţiuni şi obiecte) şi a reuşit. Este o colecţie fascinanată de arme, decoraţiuni din neo-renascentismul bavarez, decoraţiuni specifice Renaşterii italiene, apoi baroc, rococo, camere în stil maur sau turcesc, obiecte de decor cu valori inestimabile şi lucrături din cele mai fine, piese de mobilier multifuncţionale, soluţii ingenioase de planimetrie şi funcţiuni din cele mai moderne. Spaţiile sunt foarte intime şi primitoare, în ciuda dimensiunii mari a castelului, şi ceea ce este şocant e că regăsesc soluţii şi principii de arhitectură pe care noi acum le considerăm inovative şi curajoase. Peleşul are sistem de încălzire centrală, un imens luminator glisant, soluţii moderne de dormitoare cu dressing şi baie alăturata, lift interior şi sistem de aspirator central. Ghida noastră este foarte în tema, vorbeşte foarte frumos şi după ce îi pun câteva întrebări îmi dau seama că ar putea cu siguranţă să ţină un curs la facultate (dacă nu a făcut-o deja, iar eu am chiulit tocmai atunci). Îmi povesteşte despre stiluri, despre sistemele tehnice de încălzire, soluţii anticondens la luminator şi îmi dă senzaţia că a fost acolo când s-a construit castelul. Îmi aduc aminte de Casa Poporului şi de cum îmi spunea ghida din Bucureşti, că într-una din săli decoraţiunile sunt exact ca cele de la Peleş. Mda… nu au nicio legatură. Mă bucur că pot face acum această comparaţie pentru că, într-o oarecare masură, asta era şi ideea turului meu, de a putea alătura diverse obiective într-un interval relativ scurt de timp şi de a vedea ce este cu adevărat valoros. La ieşire, îndreptându-mă spre motor, fiind singur, aud diverse conversaţii ale cuplurilor care merg lângă mine: „Da’ ce să văd înăuntru? Mobilă? Avem de aia şi noi acasă… De banii ăia ne mai luăm alta. Mai bine că nu am intrat” sau „Eu aş renunţa la arme, armuri, covoare şi la oglinzile alea urâte (adică oglinzile de Murano) şi mi-aş lua o maşină mişto.” Ăştia suntem… ce să faci?”
Totuşi, oricâte castele şi construcţii aş vedea, dacă aş fi forţat să aleg să vă povestesc doar o experienţă sau două din traseul meu de până acum, cu mult regret pentru celelalte obiective, v-aş povesti despre munte. Prima amintire care îmi vine în minte este momentul când mă trezesc dimineaţa, la ora 5.00, în refugiul „Vârful Ascuţit” din Piatra Craiului, îmi iau rucsacul uşor în spate şi încep să merg înfrigurat pe poteca îngustă, în timp ce din stânga mea răsare un soare roz. Aici creasta muntelui este ca un val. Este orientată de la nord la sud, iar versantul de est este destul de racordat, cu inclinaţii mici, în timp ce latura de vest este aproape verticală. Înspre sud, deasupra Marelui Grohotiş, este chiar un perete imens, surplombat, iar poteca trece exact pe buza lui. Dacă aş da drumul unei pietre de aici, ar cadea mai mult de 300 de metri în gol fără să atingă deloc stânca.
Gândul îmi zboară aiurea, mai departe şi cred, însă, că cea mai puternică amintire de pe munte este din Făgăraş. După ce am fost pe Moldoveanu, am punctat un „cel mai” (noţiune care mie personal nu îmi spune foarte multe), m-am îndreptat spre Negoiu, care se anunţă foarte spectaculos şi chiar puţin tehnic. Vremea este foarte rea, rucsacul e destul de greu, am un cort ud în el, este ceaţă, bate vântul foarte tare, dar sper într-o îmbunătăţire şi văd că echipamentul işi face treaba din plin. Colac peste pupăză, dacă iniţial vroiam să aleg cel mai uşor traseu dintre cele trei care urcă pe vârf, văd că am nimerit pe Strunga Dracului care, aşa cum îi spune şi numele, numai uşoară nu e. Mă strecor prin fisura umedă şi rece, reuşesc în sfârşit să urc în creastă, mai fac doi paşi, ajung pe vârf şi aici rămân cu gura cascată. Exact ca şi cum aş fi la mare, sau într-un desen animat vechi, sunt singur pe o insuliţă de piatră ce se iţeşte doar câţiva metri dintr-un ocean de nori luminat de soarele puternic. Ca la un semn, vântul învolburează norii, care încep să se risipească şi în faţă mi se deschide un peisaj vast, verde, de care ma bucur în voie. Acum am iarăşi un sentiment care m-a tot urmărit în călătoria mea, cum că aş avea o mână invizibilă pe umăr care mă împinge de colo-colo, mă tot înghionteşte şi vrea să îmi arate (sau să îmi demonstreze) ceva.
Deja au trecut 10 zile de când am plecat, dar simt că au trecut luni întregi. Am adunat în aceste zile o gramadă de amintiri şi mă pentru fiecare obiectiv despre care nu apuc să vorbesc. Pentru poveştile complete, lungi, aşa cum sunt ele, puteţi să mergeţi pe blog, la www.2roti2picioare.blogspot.com
