Între anii 1892 și 1954, au sosit pe Ellis Island, celebrul punct de triere a străinilor sosiți în Statele Unite, peste 12 milioane de imigranți, o medie zilnică de peste 500 de persoane.
Augustus Francis Sherman, grefier la administrația insulei preț de 33 de ani și mare pasionat de fotografie, fascinat de diversitatea etnică și culturală a nou-sosiților pe tărâm american, a realizat, începând din 1904, sute de portrete cu aceștia. Printre ei, și o mână de români. În 1907, fotografiile lui Sherman au fost publicate în revista National Geographic, scrie Mashable.com.
Multe dintre aceste imagini, alături de alte fotografii vechi, au fost reconstruite digital și colorate de Jordan Lloyd, mai-marele de la Dynamichrome.com, „firmă specializată în servicii de reconstruire color de înaltă fidelitate în domeniul culturii, istoriei și al divertismentului“, după cum anunță site-ul companiei.
Toate fotografiile au fost colorate după o documentare temeinică pentru a reda cu acuratețe și autenticitate istorică cromatic distinctivă din portul tradițional al fiecărui imigrant. Este vorba de vreo 130 de imagini, printre care și două cu imigranți români, incluse toate în viitoarea carte „The Paper Time Machine“, semnată de Jordan Lloyd alături de Wolfgang Wild (Retronaut.com), volum pentru finanțarea căruia a început deja o campanie de strângere de fonduri.
I-am scris lui Jordan ca să îi cer un interviu pentru „România liberă“. A răspuns imediat, cu amabilitate curat americană. Am vorbit despre alchimia noii sale pasiuni, despre cum a documentat pozele cu ai noștri și despre multe altele. Un set de 15 întrebări.
RL: Când ai colorat prima fotografie și ce te-a mânat în luptă?
Jordan Lloyd: Cred că era prin 2012 sau cândva pe atunci. Dacă țin bine minte, am încercat să refac o poză de familie ale cărei culori originale fuseseră șterse complet de soare. Am dat apoi peste o serie de fotografii colorate pe Reddit și am decis să merg mai departe. Primele zece lucrări n-au fost prea reușite, dar a unsprezecea a ieșit acceptabilă, lucru care a stârnit ceva vâltoare pe Reddit și m-a făcut să cred că ar trebui să iau munca aceasta ceva mai în serios.
Cât ți-a luat ca să te simți confortabil cu munca aceasta?
Nici acum nu mă simt încă îndeajuns de confortabil, mereu apar lucruri noi de învățat. Problema e că, atunci când lucrezi continuu și încerci să mai pornești și o mică afacere, îți rămâne foarte puțin timp ca să te dezvolți profesional. Când am momente de răgaz, exersez tehnici noi sau încerc să strâng date tehnice pentru a mă perfecționa. Aș spune că mă simt mai confortabil cu partea metodologică, grație rutinei, dar mi-a luat ceva ani până să ajung aici. Abia când începi să predai cuiva această componentă îți dai seama cât de multe ai acumulat!
Primele fotografii au fost colorate manual cândva în a doua jumătate a secolului XIX. De când putem vorbi de colorare digitală?
Nu știu exact, deoarece programe precum Photoshop există încă din anii 1990. Lucrări fidele ale membrilor comunității au apărut din 2010, dar am văzut website-uri care pretindeau că fac asta de la sfârșitul anilor 1990. Astăzi, desigur, grație muncii colegilor mei, cred că reîncarnarea modernă a unui meșteșug vechi devine din ce în ce mai populară, pe măsură ce oamenii încearcă tot mai multe procedee digitale în carierele lor sau ca hobby.
Ai recolorat vreo fotografie colorată manual?
Da, chiar am făcut câteva. Una care îmi vine acum în minte este cea cu un războinic japonez din anii 1880. Ce este interesant la o fotografie colorată sau retușată manual este că devine produsul propriilor sale limitări. Pentru că, evident, nu exista nicio procedură tehnologică de a fotografia în culori în vremea aceea, fotografii aveau în față o dilemă interesantă: fie să lase fotografia în alb-negru, fie să adăuge manual culori care să facă imaginea cât mai atrăgătoare comercial. În acest caz, cel care colora fotografia încerca să obțină o reproducere cât mai realistă, numai că de cele mai multe ori nici măcar nu fusese acolo când s-a făcut poza.
Când am făcut documentarea pentru o imagine la care am lucrat anul trecut, am avut la dispoziție șase vederi colorate manual ale aceleiași scene, toate în culori diferite, pentru că ceea ce conta era ca imaginea să fie cât mai cu vino-ncoa, pe o vedere sau pe un raft de magazin, și nu acuratețea istorică. Cu tehnologia modernă, însă, controlul di-gital pe care îl ai asupra ima-ginii te ajută să ajungi la rezultate mult mai rea-liste, așa că a fost foarte interesant să pot vedea două versiuni ale aceluiași războinic japonez una lângă alta. La toate acestea se adaugă documentarea făcută de mine în încercarea de a recrea un aspect autentic care să-și găsească locul în anii 1880.
Cât ai lucrat cel mai mult la colorarea unei fotografii?
O lună. Numărul de straturi de culoare poate fi uneori de ordinul miilor!
Care sunt principalii pași în munca ta?
Aș spune că sunt vreo șase, dacă vorbim doar de prelucrarea fotografiei, fără a include partea de cercetare, care are propriul proces și este realizată în paralel cu munca efectivă la imagine.
Primul pas este să evaluez fotografia. E etapa în care ne uităm la cât de deteriorată este și cât s-a degradat în timp imaginea, poate că originalul a fost compromis doar de timp sau de depozitarea neatentă. În 99,9% din cazuri, e de muncă și aici, de la eliminarea prafului și a zgârieturilor până la recrearea unor bucăți întregi de fotografie care lipsesc. Aici se impune o curățare digitală. Adesea, însă, asta durează la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, ca orice alt pas. Ideea este să aducem fotografia la starea ei originală, condiția minimă pentru a începe colorarea. Durează multe ore să curățăm praful, mizeria, petele sau alte imperfecțiuni și uneori trebuie să recreăm elemente întregi ale fotografiei și să le integrăm cât mai natural, atunci când lipsește informație. Tot la etapa aceasta se fac multe ajustări ale contrastului, pentru a ne asigura că am compensat procesele fotografice de dinaintea realizării fotografiei, incluzând cât mai multe detalii legate de umbre, tonuri medii și luminoase cu putință, pentru a aplica apoi culoarea într-un mod convingător.
Etapa următoare este cea în care „ne avântăm în proces“ și care, pentru mulți, pare că reprezintă însăși colorarea, atunci când „îți scoți creioanele“ și colorezi totul. Ceea ce faci, de fapt, este să pictezi digital o serie de măști colorate, fiecare putând avea ulterior zeci de straturi colorate. În general, aceste măști conțin culori foarte țipătoare, pentru a evidenția zonele cu detalii ce trebuie completate. După această etapă, vine partea de cercetare, în care încerc să potrivesc culorile cu referințele găsite, prin schimbarea culorilor stridente în ceva mai ușor de recunoscut drept autentic. La sfârșit, când toate straturile de culoare au fost aplicate, pentru a reproduce efectele de lumină etc., documentul final poate avea zeci până la mii de straturi. Trebuie ținut cont de lucruri precum lumina și atmosfera, în funcție de care ajustezi culorile pentru ca imaginea întreagă să transmită coerență. Urmează apoi etapa de post-procesare a nuanțelor, împreună cu mici efecte care să omogenizeze lucrarea într-o compoziție uniformă.
Cât durează, de regulă, documentarea?
Cum am mai spus, cercetarea are loc în paralel cu procesarea. Rostul documentării este de a reduce cât mai mult din posibilitatea de a sta și a ghici ce ai într-o fotografie pe care vrei să o colorezi. Cred că, dacă elimini 90% sau mai mult din nevoia de a ghici, rezultatul final va arăta destul de autentic. Am o regulă prioritară pentru documentare: să găsesc obiectul concret, iar dacă nu se poate, atunci ceva cât mai apropiat, cu aceeași cromatică de brand.
Urmează apoi detalii despre perioadă, cum sunt cele legate de îmbrăcăminte, atunci când nu ai o marcă cunoscută, și așa mai departe. Din fericire, mulțumită Internetului, suntem în momentul cel mai potrivit pentru a face astfel de cercetări. Tot de documentare ține să te uiți unde și când, în ce moment al zilei, a fost făcută poza, pentru a restabili contextul și atmosfera generală de atunci.
Țăranii români, greu de colorat
RL: De nu greșesc, printre fotografiile făcute de Augustus Francis Sherman cu imigranții de pe Ellis Island se află șase români. Pe câți dintre ei i-ai colorat?
Jordan Lloyd: Fotografiile fac parte dintr-un set de 16 imagini pe care le-am lucrat pentru următoarea mea carte, „The Paper Time Machine“, scrisă cu Wolfgang Wild de la Retronaut.com. Printre cele 16 imagini sunt și doi români: un cioban și, probabil, un țăran.
Cum ai documentat figurile românilor?
Au fost două dintre cele mai dificile imagini din întreaga carte, pentru că ambele au foarte multe detalii importante sub aspect social, economic și religios, cum e la orice port tradițional. Nevorbind românește, mi-a fost greu să strâng până și cele mai simple elemente ale cercetării, mai ales că intervalul de timp a fost unul foarte scurt. Din fericire, am găsit un etnograf specializat în porturi tradiționale, care ne-a ajutat cu toate detaliile relevante, cu multe exemple strânse din muzee și pagini întregi cu notițe utile pentru întreaga serie.
Îmi place, de exemplu, sarica, conceptul ei vestimentar. Este cea mai potrivită haină utilitaristă: făcută chiar din lâna oilor de care se îngrijesc ciobanii și care, în plus, mai poate fi folosită și ca pernă. În cazul fluierarului, veți constata că decorațiile sunt mult mai simple, ceea ce arată că, probabil, nu era la fel de înstărit precum ciobanul, sugerând că este mai degrabă un țăran care trebuie să-și suplinească veniturile cu muzica. Asemenea detalii, deși minore, dau savoare muncii noastre.
Care sunt rolurile colegilor tăi de echipă?
Echipa se formează în funcție de proiect. De exemplu, în cazul cărții avem nevoie de cercetători mai speciali, care să ajute și la o bună parte a etapelor pregătitoare pe care le-am descris anterior. Pe lângă ei, lucrăm cu experți specializați, precum etnograful de care am amintit, egiptologi, constructori de mașini și alții.
Cine sunt clienții voștri?
Comenzile private pentru fotografii de familie sunt mereu binevenite și constituie o bună parte a muncii noastre, dar majoritatea comenzilor sunt pentru proiecte de cărți sau expoziții de muzeu. E extraordinar să explorezi arhive și să le descoperi uimitoarele colecții.
Spune-mi puțin despre acuratețea istorică a lucrărilor voastre. Ce faci, de exemplu, când nu poți afla culoarea ochilor unui personaj sau în alte situații similare?
Cum am spus mai devreme, ne dorim ca prin cercetare să eliminăm cât mai mult din intuiție sau ghicirea unor detalii. Uneori, însă, pur și simplu nu poți face asta, oricât ai încerca. Nu am pretins niciodată acuratețea istorică a lucrărilor, singura persoană care ar putea avea un grad de certitudine este fotograful care a realizat poza, dar care, în majoritatea situațiilor, nu mai trăiește.
Diferența esențială este între autenticitate și acuratețe. Cercetarea acoperă mult din drumul către maximizarea autenticității istorice a fotografiei. Uneori, asta înseamnă cea mai mare parte, dacă nu chiar toate detaliile, dacă există suficiente referințe. Alteori, însă, pur și simplu nu există. Toate fotografiile sunt diferite. Luați exemplul filmelor sau al programelor TV pe teme istorice: niciunele dintre ele nu sunt reprezentări istorice fidele, dar cercetarea realizată de echipa de producție este orientată spre a te convinge că scena este plasată într-o anumită perioadă de timp și ajută la desfășurarea acțiunii.
Care sunt principalele critici care vi se aduc? Ce poți să le spui celor care cred că fotografiile vechi trebuie să rămână neatinse?
Ce aud în mod obișnuit este că nu ar trebui să mă ating de istorie sau că vandalizez opere de artă superbe, lucruri din astea. Activitatea noastră polarizează foarte mult opiniile: fie îți place, fie urăști, din principiu. Există însă și opinii valide. Am văzut și eu destule lucrări slab executate, care au devenit apoi imagini standard pentru ceea ce oamenii cred că înseamnă reconstrucția culorilor. În majoritatea cazurilor e nedrept față de efortul depus pentru realizarea unei lucrări de calitate. Lucrurile sunt relativ simple: o fotografie colorată este un adaos, nu un înlocuitor pentru documentele istorice disponibile de secole.
Argumentul pe care nu-l înghit este că eu aș vandaliza „piese de artă“. În primul rând, arta este un lucru extrem de greu de definit, cu sensuri diferite pentru diferiți oameni. În plus, e și o chestiune de mult bun-simț. Dacă m-aș atinge de o lucrare de-a lui Ansell Adams? Probabil că nu, pentru că știu că lucrările sale au fost făcute special în alb-negru, pentru un anumit motiv. Dincolo de asta, marea majoritate a fotografiilor alb-negru realizate înainte de anii 1950 sunt în alb și negru în primul rând din cauza limitărilor impuse de tehnologia existentă atunci. Apoi, te mai gândești și la motivele pentru care un fotograf realiza o poză: de cele mai multe ori era vorba de documentarea unui moment aparte sau de scopuri comerciale ori de o comandă guvernamentală, nu de rațiuni artistice, creative. Asta însă nu reduce cu nimic talentul, calitățile fotografului, ci doar te ajută să conștientizezi motivația lui. Cred că cei mai mulți fotografi din trecut, dacă le-ar fi fost la îndemână, ar fi preferat să folosească tehnici color.
Care este importanța practică, profesională ori istorică a ceea ce faci?
Multora le place să poată vedea istoria în moduri ușor diferite. Profesional, ce găsesc eu important este faptul că aceste fotografii atrag atenția asupra a ceva care altminteri ar zăcea într-o arhivă sau într-un ungher al Internetului. Milioane de oameni devin dintr-o dată interesați de ceva față de care înainte aveau foarte puțin interes sau care nu îi interesa deloc. În plus, diferitele arhive și instituții doresc să își vadă unele colecții în culori.
Pe profesori aceste lucrări îi ajută să trezească interesul studenților, să facă subiectele mai atractive. Pentru tineri, istoria nu mai este un concept abstract, construit din munți de texte și date. Așa cum notează Wolfgang Wild, co-autorul cărții mele „Paper Time Machine“, istoria nu este chiar trecutul, ci mai curând o versiune alternativă a prezentului. Oamenii care și-au trăit viața în vremurile acelea erau ancorați în prezentul de atunci. Tehnologia sau moda se schimbă, dar, în mare, ne simțim la fel ca acum câteva decenii, ceea ce, de fapt, te ajută să empatizezi mai ușor, de exemplu, ca în atunci când vezi un fermier în blugi care bea bere. Multe persoane empatizează astfel.
Cum vezi nișa aceasta peste zece ani? Tendințe noi? Schimbări semnificative?
Cred că domeniul este foarte atrăgător și sunt multe direcții de urmat. Cea mai evidentă este cea legată de rolul automatizării computerizate, în special prin progresele făcute în automatizarea întregului proces prin apăsarea unui singur buton, aspect foarte captivant, în special pentru aplicații în filme. Trăgând linie, însă, ceea ce face această muncă atrăgătoare este întregul proces, de la stabilirea culorilor la cercetare și punerea componentelor laolaltă. Astăzi există câteva programe de auto-colorare, foarte bune pentru anumite tipuri de fotografii, dar mai e mult până departe. Eu caut mereu soluții noi de automatizare, cel puțin pentru o parte a procesului, așa că s-ar putea ca la un moment dat să fiu depășit profesional.
Totuși, procesul și tehnologia nu sunt totuna cu rezultatul. Am explorat cu Wolfgang multe posibilități, colorarea poate fi doar parte a unui proces preliminar. Restaurarea și colorarea fotografiilor înseamnă un lucru, dar să lucrezi la un film cu 24 de cadre pe secundă înseamnă cu totul altceva. Așa cum și realitatea 2D, cea 3D și realitatea augmentată înseamnă altceva. Aplicațiile pentru filme sunt foarte interesante și să poți vedea aceste imagini în culori este ceva cu totul deosebit. Cred că prin munca aceasta multe instituții și-ar putea imagina o mică parte a colecțiilor lor într-o perspectivă comercială, una care cu siguranță ar aduce public nou pentru conținutul lor.
