Cei care spun că meşteşugurile sunt sortite pieirii au azi dovada că adevărul e altul. Obiceiurile populare au devenit inspirație pentru sute de mici afaceri dezvoltate de oameni de la țară, în cadrul unui program derulat de World Vision România.
Trei cifre merită reţinute. Prima se referă la un recent studiu al Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie, anume că doar 9% din români declară că în acest moment cunosc şi practică un meşteşug tradiţional. Cercetarea efectuată în aproape toate zonele ţării a vizat şansele oamenilor din mediul rural de a-şi câştiga pâinea dintr-o meserie, alta decât munca pământului, fie ca angajaţi la o firmă, fie ca deţinători ai propriei afaceri.
A doua cifră vine să o completeze pe prima şi are legătură, de data asta, cu un ambiţios program derulat în ultimii ani de World Vision România, aplicat în câteva zeci de sate, în special în comunităţile cu potenţial economic mai mic, din Transilvania, Moldova, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, sub titulatura „Made in rural”. Au fost cooptaţi în acest proiect peste 2.000 de oameni, care au parcurs o serie întreagă de cursuri de calificare. Unul a ieşit în evidenţă, cel de antreprenoriat. A venit apoi etapa cea mai importantă. Era legată de un proiect. Să concepi o afacere pe care vrei s-o deschizi. Şi uite aşa câteva sute de persoane şi-au pus mintea la contribuţie. Unii au optat pentru tot felul de servicii, de pildă fotograf sau coafor, alţii pentru magazine cu diverse produse, de pildă metalo-chimice, alţii pentru vulcanizare ori croitorie.
Dar, atenţie, că aici e cel mai important aspect, 70% din potenţialii întreprinzători au spus că îşi văd viitoarea afacere bazată pe meşteşugurile tradiţionale. Aceasta este cea de-a treia cifră pe care v-o supun acum atenţiei. Procentul poate fi legat de un element al algoritmului, nu mai puţin important: covârşitoarea majoritate, adică 98%, spun că şi-ar deschide o afacere numai în satul natal.
Premii pentru cele mai bune proiecte
Concursul de proiecte a premiat, la final, aproape 200 de idei, dintre cele care îşi dovediseră viabilitatea. Proporţia afacerilor din meşteşuguri s-a păstrat, iar în acest caz vorbim de cei care au pariat pe ceramică, dantelă, covoare, costume populare, opinci, păpuşi, podoabe şi trăistuţe. Fiecare câştigător s-a ales cu câte un premiu în valoare netă de 10.000 de lei, bani pe care să-i utilizeze în cumpărarea de unelte şi materie primă. Poate că suma nu este foarte mare, dar reprezintă totuşi un pas enorm pentru oamenii de la ţară, majoritatea trăind de azi pe mâine, din agricultura de subzistenţă.
Studiul despre care vorbeam la început arată că aproape jumătate dintre persoanele din mediul rural nu au nici o ocupaţie, cu referire la cei cu vârste între 18 şi 60 de ani. Cât priveşte posibilităţile de a-şi deschide o mică afacere, mai puţin de 2% au declarat că până în prezent au făcut demersuri în acest sens. Marea problemă este legată de lipsa de informaţie, mai ales în ceea ce priveşte faptul că în satele noastre nu ai de unde să afli despre cum poţi obţine finanţări europene pentru un proiect, acest lucru fiind reclamat de peste 80% din respondenţi.
Platforma online a meşteşugarilor
Greul însă abia de acum încolo începe pentru cei care s-au înhămat la afacerea bazată pe meşteşuguri. Am vorbit cu câţiva dintre ei. Sunt oameni simpli, cu palmele roase de muncă şi cu faţa arsă de soare, trecuţi prin mari nevoi, de-a lungul vieţii lor. Un alt aspect important este că programul acesta al World Vision s-a adresat cu precădere femeilor, ele fiind cele mai vitregite, dacă vorbim strict de mediul rural, în obţinerea unui loc de muncă. Faptul că marea lor majoritate au optat, în cazul antreprenoriatului, pentru meşteşuguri nu este ieşit din comun. Ele au scris un proiect despre ceea ce ştiu mai bine să facă, încă din copilărie, să ţeasă şi să coasă. Ele cunosc uneltele specifice diverselor meşteşuguri, ba unele chiar mai păstrează în podul casei războiul de ţesut de la străbunica. Dar marea întrebare este legată, în privinţa viitorului, de cui vor vinde produsele pe care le obţin. O soluţie există deja, crearea unei platforme online pentru toţi întreprinzătorii din proiect, pe www.targuldelasat.ro putând fi admirate ofertele şi trimise comenzile.
Din nou la şcoală
La orice vârstă se poate să faci o schimbare radicală în viaţă, Livia Clăian demonstrând cu prisosinţă acest lucru. Este de loc din satul Muntele Băişorii, judeţul Cluj. Nu se sfieşte să spună că are 50 de ani, că a crescut patru copii şi că are trei nepoţi. Acum este în faţa unei alte mari încercări. S-a dus din nou la şcoală, a învăţat cum îţi organizezi afacerea, care sunt actele necesare, ca să fii în bună relaţie cu statul. Credea că se va opri la teorie, dar povesteşte că a fost la Sibiu, la un atelier, şi acolo a văzut cum a prins contur o idee bazată pe tradiţie. Aşa a spus că trebuie să meargă mai departe.
A depus proiectul pentru antreprenoriat şi a câştigat cei 10.000 de lei. Cu banii aceştia a cumpărat cinci maşini de cusut şi una de brodat, dar şi materie primă. Mai are încă patru vecine care s-au înhămat şi ele la treaba asta, cea mai tânără, de 30 de ani, cea mai vârstnică, de 57. Hai la treabă, cu vestuţe şi şosete, căciuli, ghirlande şi mănuşi. Toate în linii şi culori tradiţionale. Partea bună este că pe plan local, spune interlocutoarea, nu numai că nu i s-au pus beţe-n roate, ba chiar este sprijinită. A primit două încăperi de la Primărie, în Căminul Cultural, unde a fost instalat noul atelier. Fără să plătească chirie. Primăria vrea să facă în apropiere un muzeu dedicat tradiţiilor locale. Turişti vin în partea asta de ţară, spune Livia, pentru că satul ei este într-o zonă cu mare potenţial. Sunt pensiuni, dar şi o pârtie. Mai este în plan şi un magazin în comună, unde să fie valorificate produsele obţinute în atelierul nou-înfiinţat.
Primele semne ale profitului
Nu a mai vrut să se limiteze la statutul de casnică. Este atât povestea Iuliei Maftei, cât şi a celorlalte femei din satul vasluian Laza. Ele au format, de puţin timp, o asociaţie cu nume predestinat, „Bujorii din Laza”, amintind de florile care împodobesc ţesăturile obşinute din măiestria localnicilor. A trecut prin cursul de antreprenoriat, alături de colegele ei, după care au beneficiat de atelierul din sat, pus la punct de World Vision. Totul fiind axat pe ideea de asociere între mai multe doamne, dintre cele care stăpânesc arta ţesutului. Şi lucrurile au început să se mişte. Apare prima comandă serioasă, de la un ansamblu artistic, câteva zeci de costume, numai Iulia, de pildă, având de lucru la nouă cămăşi cu înflorituri.
Chiar dacă, zice ea, mai sunt bărbaţi prin sat care cred că treaba asta e pierdere de timp, în loc ca femeile să stea la cratiţă, se schimbă totuşi optica atunci când doamna vine acasă cu bani obţinuţi din munca ei, în cazul Iuliei fiind vorba de 2.200 de lei. Ea dă dovadă că ştie să asculte ce anume cere piaţa şi a dezvoltat o gamă de gentuţe făcute dintr-un amestec de bumbac şi lână, cu un vădit caracter tradiţional, care se vând ca pâinea caldă. Asociaţia are şi un punct permanent de desfacere în cadrul unei mercerii din oraşul Vaslui, dar şi propria pagină pe reţeaua de socializare Facebook.
Să înoţi contra curentului
Se tot întoarce roata timpului, constată Cristina Lopotaru, din Voineasa, judeţul Vâlcea. Ea învăţase, pe timpuri, meseria de ţesător de covoare, la UCECOM. A lucrat la secţia pentru covoare persane de la Arta Populară, după care, situaţia împotmolindu-se, după 1990, a mers pe alte drumuri profesionale. Asta, până anul trecut, când la ea în localitate se anunţă programul de antreprenoriat.
„Este cea mai bună ocazie de a revigora tradiţia. Am ştiut din prima clipă ce am de făcut“, spune cea care recunoaşte că pe plan local e privită ca o ciudăţenie. “Când lumea are alte lucruri de făcut şi puţini se mai gândesc la tradiţie, poate că e normal să spun că eu înot contra curentului. Dar chiar vreau s-o fac şi nu-mi pasă de ceea ce spune lumea”. Cu banii obţinuţi din premiul pentru proiectul de afacere şi-a cumpărat atât ustensile, materie primă, cât şi un laptop şi o imprimantă, ultimele fiind necesare în birocraţia din spatele fiecărei întreprinderi. A început cu obiecte de mici dimensiuni, carpete, trăistuţe şi podoabe, având la bază tehnica pe care o stăpâneşte de ani buni. A reuşit, în plus, să aducă alături de ea alte patru femei.
Lista cu amărăciuni
Femeile acestea sunt la început de drum. Atelierele apărute în urma cursurilor desfăşurate de World Vision au un an sau cel mult doi de la înfiinţare. Văd în ochii lor, în timp ce vorbim, un amestec de încredere în viitor şi de îngrijorare pentru ziua de mâine. Cu cât discuţia se încinge, cu atât limbile se dezleagă, şi fiecare îşi spune oful. Mai întâi, cu taxele mari de la târguri, care depăşesc chiar 2.000 de lei pe lună, dacă vorbim de manifestări din centrul marilor oraşe. Ce să mai spui de banii cheltuiţi pe drum.
Se mai aduce în discuţie şi concurenţa neloială a celor care spun că fac tot felul de lucruri tradiţionale, care înseamnă, în primul rând, lucrul de mână, dar acelea sunt produsul unor fabrici. Am mai vorbit şi cu alte ocazii de adevărate linii de producţie a iilor, de pildă, vândute ca “autentice”, surprinzător de ieftine, în schimb. “La o gentuţă ţesută manual munceşti trei zile, dar unii spun că e prea scumpă şi preferă să se ducă în angro, să ia ceva asemănător, mai ieftin“. Altul se referă la târgurile tradiţionale unde cumpărătorul nu mai ştie cine e meşter adevărat şi cine comercializează importuri.
Nu în ultimul rând, unele primării pun beţe-n roate meşterilor. Mi se dă ca exemplu cazul unei femei care a cerut de la autoritatea locală un certificat de notorietate. Trebuia să demonstreze că e cunoscută la ea în sat ca meşter popular. Ceea ce şi era, pentru că făcea munca asta de mai mulţi ani. Doar ideea de antreprenoriat e nouă, în cazul ei. “Primăria mi-a spus că nu ştie ce este acela certificat de notorietate. Am pierdut, din cauza asta, o serie de comenzi. Clienţii mi-au cerut acel certificat. Unele primării ştiu despre ce e vorba, altele, nu”.
Reţeaua meşteşugarilor
Chiar dacă nouă, românilor, nu ne prea place ideea de asociere, atunci când un program naţional, precum “Made in rural”, prevede aşa ceva, trebuie s-o faci. Aceasta este de fapt ultima etapă din tot angrenajul pus la punct până acum, fiind vorba de crearea unei Reţele a meşteşugarilor din Cluj, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Alba, Ialomiţa, Vâlcea, Vaslui, Iaşi, Dolj şi Constanţa, acolo unde strategia asta a fost aplicată. Noii antreprenori care au la bază meşteşugurile s-au unit într-o structură definită de Adriana Ailioaiei, unul dintre lideri, ca un mijloc de apărare a intereselor comune în relaţia cu autorităţile. Adriana este de loc din Vaslui, meşter popular în comuna Laza, membră a Asociaţiei Bujorilor, de care deja am pomenit. Ea spune că până în prezent s-au înscris în Reţea şi alte asociaţii, care n-au avut nici o legătură cu programul dezvoltat de World Vision.
„Aşteptăm pe toţi meşterii, dar şi asociaţiile locale, să ni se alăture”, spune femeia, care are deja creionate câteva idei. Cea mai importantă este propunerea legată de o lege care să reglementeze acest vast domeniu şi să-i protejeze pe artiştii adevăraţi în faţa falsurilor de pe piaţă. Alta se referă la introducerea culturii tradiţionale în programa şcolară.
O întreb de ce trebuie susţinute meşteşugurile tradiţionale şi ea îmi răspunde pe o tonalitate dominată de firesc. „Pentru că aşa ne recunoaştem că suntem români”. Nu mai am nimic de adăugat, în afara faptului că aştept să văd cum satul românesc va stopa cât de curând acel discurs, de zeci de ani rostit, dominat numai de pesimism, referitor la distrugere şi dispariţie.
