Harta unitatilor din sistemul concentrationar a fost publicata pentru prima data in 1998, in Addenda alcatuita de Fundatia Academia Civica (Centrul International de Studii asupra Comunismului) pentru editia in limba romana a „Cartii negre a comunismului”. Ea cuprinde 240 de unitati de detentie, dintre care 44 penitenciare, 61 locuri de ancheta, depozit si surghiun, 72 lagare de munca fortata, 63 centre de deportare si domicilii obligatorii, 10 azile psihiatrice cu caracter politic. Pe aceeasi harta mai figureaza 93 de locuri de asasinate, gropi comune, lupte cu Securitatea soldate cu morti. Adaugandu-se la aceasta geografie sumbra mai mult de 100 de sedii regionale, raionale/judetene, unde se desfasurau anchetele Securitatii, rezulta un total de aproape 450 locuri de detentie sau reprimare. Expusa pe peretele cel mai vizibil al holului de intrare in Memorialul de la Sighet, harta reprezenta o varianta minimala la acea data si a putut fi completata deja cu inca aproape 20 locuri rezultate din investigatiile de istorie orala, precum si din cercetarile facute intre timp de CISAC in cadrul Programului Recensamantul populatiei concentrationare 1945-1989.
O lectie bine insusita
Securitatea invata, inca, dupa modelul NKVD, sa fantazeze scenarii prin care sa dovedeasca legatura elitelor cu Occidentul si sa imagineze, chiar in sanul elitelor, comploturi imaginare manipulate de spionajul strain. „Procesul marii finante” din 1948 era un astfel de exemplu de o fantezie malefica. Lotul judecat includea, alaturi de oameni de afaceri (Alexandru Popp, Ioan Bujoiu, Max Auschnitt Ð acesta din urma, in contumacie), universitari apolitici (Nicolae Margineanu), un amiral (Horia Macellariu), fruntasi legionari (Nicolae Patrascu, Nistor Chioreanu), actionari si consilieri de la Uzinele Resita, ca si multi alti acuzati, majoritatea necunoscandu-se personal. Pedepsele acordate ajungeau la munca silnica pe viata si 25 ani detentie grea.
In anii 1948-1952 au avut loc zeci de mii de arestari in randul militantilor din linia a doua a partidelor istorice, precum si al tinerilor din aceste partide, care actionau in clandestinitate. De asemenea, au fost zeci de mii de arestari ale unor elevi, studenti, muncitori si tarani care faceau parte dintr-o puzderie de organizatii anticomuniste. La 15 august 1952 („Noaptea Sfintei Maria”) au fost din nou arestati taranisti, preoti, studenti, intr-o actiune care a luat prin surprindere mii de persoane.
Dupa ce elitele mature fusesera anihilate, venise acum randul generatiei tinere. Cel mai sinistru experiment a fost „reeducarea prin tortura”. Inceputa in 1949 in inchisoarea Suceava, a continuat mai tarziu cu inversunare in inchisoarea din Pitesti si, apoi, ceva mai neconvins, in cele din Gherla si Tg. Ocna. Pana la o mie de tineri, majoritatea studenti, au fost umiliti, fortati sa-si renege convingerile, familia, credintele, sa se maltrateze si tortureze intre ei, practic sa-si desfiinteze propria personalitate. „Fenomenul Pitesti” – cum este foarte benign numit – a fost urmat de doua procese soldate cu peste 20 de condamnari la moarte din randul studentilor-tortionari. Abia mai tarziu a avut loc un alt proces, al securistilor care s-au ocupat de „reeducare”. Ei au fost condamnati la pedepse usoare de inchisoare si au fost in scurt timp amnistiati. Acuzatorii stipulau ca la Pitesti s-a urmarit, la cererea liderului legionar Horia Sima, care se afla in Occident, si a „imperialistilor americani”, compromiterea Securitatii. Asta a fost interpretarea oficiala. In realitate, initiatorii, in frunte cu Eugen Turcanu, erau intr-adevar studenti legionari, dar au actionat tocmai incurajati de securisti, si nu la semnale din afara.
Forme de sclavie moderna
A urmat epopeea Canalului Dunare-Marea Neagra, care a inceput la sfarsitul anului 1949, considerat fiind de conducerea comunista, de Gheorghiu-Dej si Ana Pauker, „un mormant al burgheziei romanesti”. Dar pentru ca sa devina un mormant al acestei burghezii a trebuit sa se gaseasca o formula de arestare cu aparenta legala sau cel putin semilegala. Atunci s-au emis rapid, la 3 ianuarie 1950, HCM-ul de care am vorbit, urmat de o ordonanta a Ministerului de Interne prin care erau arestati toti cei care „primejduiesc sau incearca sa primejduiasca regimul de democratie populara si construirea socialismului sau care defaimeaza puterea de stat si organele sale, daca (atentie! s.n.) faptele lor nu constituie infractiuni” (a se citi: daca nu exista probe pentru a se face un proces). Procedura era urmatoarea, fiind copiata si ea dupa originalul NKVD: conducerea Canalului cerea un numar oarecare de oameni care sa lucreze, Ministerul de Interne incredinta aceasta sarcina Directiei de Anchete, care la randul ei transmitea ordinul regiunilor de Securitate, iar acestea faceau liste cu „reactionarii”, „parazitii”, „dusmanii poporului” care urmau sa fie arestati. Fara sa aiba loc macar un simulacru de proces, o comisie formata din sapte generali si colonei de Securitate semna listele si astfel ii condamna la pedepse intre 12 si 60 de luni. (De notat ca „internarile administrative” erau calculate in luni, in timp ce sentintele propriu-zis juridice, la tribunalele militare, in ani.) Au fost zeci si sute de mii de astfel de condamnari extrajuridice. Numai pe santierele Canalului Dunare-Marea Neagra, dupa niste estimari minimale, au fost in fiecare moment in jur de 40.000-60.000 de detinuti. Dar „internatii CR” (contrarevolutionari) puteau fi „repartizati” pe alte zeci si sute de santiere, in intreprinderi agricole, mine, fabrici. Numarul persoanelor care au suferit internarile administrative nu va putea fi vreodata stabilit cu precizie, din lipsa initiala a evidentei si din cauza distrugerii pe parcurs a numeroase probe, fapt sesizat de toate comisiile insarcinate sa studieze problema. Sintezele facute in anii 1953, 1955 si 1968 in interiorul MAI, respectiv al Consiliului Securitatii Statului, la cererea Partidului, au fost efectuate doar pe baza documentelor obtinute in momentul respectiv de comisiile de ancheta si – lucru foarte important – numai pe baza evidentelor de la iesirea din detentie, nu pe baza actelor (listelor) de internare. Liste au fost de ordinul miilor si fiecare cuprindea zeci si sute de nume. Cati au murit pana la eliberare este inca si mai greu de stabilit.
La aceasta masa de sclavi se adaugau militarii din detasamentele de munca DGSM. Directia Generala a Serviciului Muncii a fost infiintata in 1951 si se ocupa cu recrutarea si exploatarea tinerilor cu „origine sociala nesanatoasa” (burghezi, chiaburi, fii de detinuti politici sau avand rude in strainatate), care nu aveau dreptul sa poarte arma. Pentru ca Tratatul de Pace limita plafonul de militari in termen, tinerii din „prisosul de contingent” al fiecarui an erau incorporati dupa acest criteriu in „armata cenusie” si obligati sa presteze „munca de interes public”. Prin acest infern, obligati sa munceasca in conditii inumane, au trecut pana in anul 1960 peste 520.000 tineri. Intre ei, multi intelectuali de valoare, ca viitorii compozitori Pascal Bentoiu si Stefan Zorzor, ai caror parinti se aflau sau mureau in inchisoare.
Elitele, condamnate la disparitie
O operatiune brutala, menita sa decapiteze definitiv elita politica, a avut loc in noaptea de 5-6 mai 1950, cand au fost arestati simultan in Bucuresti (sau in localitatile unde au fost gasiti) si dusi la Sighet in niste convoaie speciale 90 de demnitari ai regimului numit „burghezo-mosieresc”. Erau ministri din toate guvernele perioadei 1919-1945, majoritatea in varsta (70, 80 sau chiar 91 ani), ajungandu-se chiar la unele personalitati care au facut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza, cum au fost Gheorghe Tatarescu (insotit de trei frati!) sau Bejan, Vantu, Rosculet, „tovarasi de drum” din formatiunile burgheze care acceptasera sa colaboreze pana la un punct cu comunistii. In vechea inchisoare din secolul al XIX-lea, situata chiar pe frontiera sovietica, acest prim lot a fost in timp completat cu alte cateva, pe masura ce „colectarea” fostilor ministri sau secretari de stat avea loc. Au urmat loturi cu cateva zeci de preoti si episcopi greco-catolici, care fusesera tinuti pana atunci in domiciliu fortat in manastirile ortodoxe, apoi un lot de prelati romano-catolici, iar in august 1951 lotul Partidului National Taranesc, care, dupa procesul din 1947, fusese incarcerat la Galati. (Interesant este cum au fost dusi Iuliu Maniu, Ion Mihalache si ceilalti de la Galati la Sighet, adica de pe o frontiera pe cealalta frontiera sovietica, situata la antipozi.) Astfel, numarul celor detinuti in inchisoarea Sighet a crescut la 180. Au murit 53, dupa datele pe care le avem. Au fost ingropati noaptea, pe ascuns, in gropi anonime, nu se stie nici pana astazi exact unde. Se banuieste ca in diferite cimitire, dupa 1952 in „Cimitirul Saracilor”, dar amestecati cu oamenii care nu aveau familie sau cu cei care mureau in azilul psihiatric sau in spitalul de boli cronice (mii de morminte). Intre ei, patru episcopi, cateva zeci de ministri si secretari de stat, octogenarii Iuliu Maniu si Dinu Bratianu (presedinti ai Partidului National Taranesc si Partidului National Liberal, parinti ai democratiei romanesti). Marele istoric Gheorghe Bratianu (Dinu Bratianu il desemnase succesor la conducerea partidului) a murit la numai 55 ani. Cei care nu au murit pana in 1955 au fost dusi la Ramnicu Sarat, o inchisoare care, de asemenea, avea linie cu ecartament dublu spre URSS. Acolo a murit dupa alti zece ani Ion Mihalache, devenit el insusi octogenar si intr-o stare ultima de degradare a sanatatii. Acolo a zacut intr-o stare de paralizie cronica, dar demn pana la capat, eminentul diplomat Victor Radulescu-Pogoneanu, unul dintre artizanii actului de la 23 august 1944 (a platit acel curaj cu 15 ani de inchisoare. In primavara anului 1962 a fost dus cu targa la Spitalul-inchisoare Vacaresti, unde a murit).
