Beneficiu pentru comunitate
Să construieşti o afacere din care să nu câştigi doar tu, patronul, ci şi angajaţii tăi, asigurând o pâine unei întregi comunităţi şi mai ales să exploatezi, în beneficiul tuturor, exact potenţialul localităţii în care te afli. Deja e o limbă străină pentru noi, românii, mai ales în perioada asta nefastă, de criză, în ceea ce priveşte modul de a vedea o astfel de activitate economică. Şi chiar este, conceptul fiind aplicat de nişte englezi, care au venit la Saschiz, o comună cu vreo 2.500 de suflete, aflată nu departe de limita sudică a judeţului Mureş.
Acolo unde oamenii „înoată” în marea de fructe
Dar ce oare să faci aici, ce potenţial există într-o zonă rurală? Doar vegetaţie, dealuri, drumuri de ţară şi amintirea unei vechi aşezări a saşilor, reprezentată mai mult de silueta caselor tradiţionale. Staţi puţin, am spus natură, vegetaţie. Este mai mult decât totul, pentru că englezilor tocmai asta le-a sărit în ochi. Multitudinea fructelor şi florilor. Aur, nu altceva, pe care stau sătenii. Floarea de soc, de pildă, care pe aici creşte ca o buruiană, pe marginea drumurilor, pe dealuri, pe câmpuri. Anglia are plantaţii de soc. Şi tot degeaba, oricât de ştiinţific ar fi îngrijit socul, cel de plantaţie nu are mai mult de trei varietăţi. Pe când socul sălbatic de la noi are o „familie” mult mai numeroasă, cu 11 varietăţi. Şi ce-au mai văzut englezii pe aici, prin jurul Saschizului, dar nu numai în locul acesta, ci şi în alte sate din Transilvania – pădurile, pajiştile, grădinile oamenilor, livezile sunt pline cu pomi fructiferi. Iată adevărata comoară – mure, coarne, zmeură, frăguţe, corcoduşe roşii şi galbene, dar şi măceşe, cătină, mere, pere, prune, gutui şi coacăze negre sau roşii ori albe, zmeură, rabarbăr, căpşuni. Ce să faci cu această comoară? S-o faci să dea rod pentru a doua oară, transformând fructele şi florile în gemuri şi siropuri, aducând plus-valoare comunităţii. Aşa s-a născut, la Saschiz, din 2010, Transylvania Food Company.
Zeci de reţete de sucuri şi gemuri tradiţionale
Dacă te urci pe un deal din apropierea Saschizului şi vrei să vezi cine ştie ce hală în sat, nu găseşti aşa ceva. Treaba a început cu achiziţionarea unei case, cea de la numărul 354. Imobil vechi, de pe la anul 1834, cu un teren în jurul său de 2.000 de metri pătraţi. Gospodărie în lege fusese aici, cu două rânduri de case, cu pivniţe în care oamenii îşi păstrau, pe vremuri, tot timpul anului, bucatele. Sunt întâmpinat aici de administratorul şi managerul general al fabricii, Ioana Mihai, biotehnolog de meserie. Nu s-a mişcat nici măcar un milimetru din vechea arhitectură, dar în spatele zidurilor istorice găseşti tehnologie de ultimă generaţie în prepararea siropurilor şi gemurilor. Parcă intri într-o farmacie! Reţetele sunt însă cele ale locului. Se prepară zece tipuri de siropuri din fructe, între care cele de coarne, porumbele, afine, coacăze, mure, vişine, zmeură. Nu mai zic de gemuri – 15 tipuri, din toate fructele pe care natura le oferă din belşug. Dar pentru că nici legumele nu trebuie să fie uitate, atunci se prepară zacuscă din vinete sau din ciuperci, sos picant din ardei sau dulceaţă de ardei iute. Pe baza materiei prime autohtone se pot face chiar şi reţete străine, precum cea indiană – Chutney, având în compoziţia sa ardei, măr, gutui sau prune şi stafide. Sunt mai multe variante de Chutney, din respectivele fructe şi legume. Gemul de rabarbăr are mare succes la cumpărători, mă asigură gazda mea, Ioana, la fel şi gemul de corcoduşe galbene şi roşii. ca să nu mai spun de siropul de soc. O fi ea şefă, Ioana, dar tânăra femeie zice că stă la cratiţă şi încearcă mai întâi reţetele noi de gemuri, pe care le află de la localnici, înainte ca acestea să ajungă în hala de producţie.
„Un concept de întreprindere rezultat din criza economică”
Floarea de soc a pornit motoarele afacerii din Saschiz, povesteşte Ioana Mihai, englezii căutând această materie primă în alte ţări, tocmai pentru că la ei plantaţile din domeniu au viitorul incert. Plantaţii similare sunt şi în Ungaria, dar „magnetul” era în România – tocmai pentru că aici socul creşte liber şi deci e mult mai preţios, pentru gustul produsului finit. Unul dintre promotorii acestei afaceri, Jim Turnbull, cunoaşte Saschizul de mai mulţi ani. Şi-a făcut deja prieteni aici. Ştia deci bine zona şi mai ales potenţialul ei. Vorbeşte însă şi despre conceptul responsabilităţii sociale, pe care îl aplică în acest loc, după un model practicat şi în Marea Britanie. „Asemenea întreprinderi sunt de succes mai ales acum, în perioada de criză. Este un concept rezultat din criza economică şi o privire modernă asupra afacerilor. Oamenii s-au săturat de capitalismul dus la extrem”, spune Jim. El a reuşit să atragă şi alţi compatrioţi de-ai săi, cu toţii investind 250.000 de euro în fabrica de prelucrare a fructelor din Saschiz. Hală industrială nu aveau cum să facă aici, într-o zonă declarată sit UNESCO, în care e conservat patrimoniul arhitectonic. Tocmai de aceea tehnologia modernă se află sub acoperişul tradiţiei. Cât priveşte gemurile şi siropurile, neatinse de chimicale, situaţia e cât se poate de clară – Saschizul fiind în sit Natura 2000, oamenii de aici nu au voie să folosească îngrăşăminte, pământul fiind astfel curat. Dar investiţia nu era necesară doar pentru echipamente, ci şi pentru plata muncitorilor de la fabrică, dar mai ales pentru sătenii care urmau să culeagă fructele şi florile. S-a dat sfoară-n ţară, sătenii au fost informaţi de oportunitatea de-a câştiga bani. Au fost înfiinţate 14 centre de colectare în Saschiz, dar şi în alte localităţi din vecinătate, dispuse atât în sudul judeţului Mureş, cât şi în nordul judeţului Braşov. S-a găsit în fiecare sat un gospodar dispus să primească la el în curte roadele pământului culese de consătenii lui. De acolo fructele sunt preluate de o maşină a fabricii. Dacă oamenii aduc materia primă direct la Saschiz, cu maşina lor, li se plăteşte benzina. Alţii, de la distanţe mai mici, îşi folosesc până şi căruţele, încărcate.
Toată suflarea satului la cules de soc şi fructe
Şi lumea s-a pus pe treabă. Numai anul trecut au fost aduse la fabrica din Saschiz 27 de tone de flori de soc. Şi asta în condiţiile în care o floare are numai trei grame! Deci vă daţi seama câtă muncă. Statistica fabricii arată că 1.224 de oameni au avut statutul de muncitor sezonier, în 2012, pentru perioadele în care se culegeau fie floarea de soc, fie cine ştie ce alte fructe. Socul e bun de cules doar câteva săptămâni, între lunile mai şi iunie. Floarea asta este atât de firavă, încât trebuie prelucrată în cel mult 12 ore după ce-a fost culeasă. Totul a mers ca pe roate – cules, transportat la fabrică, prelucrat. Fiecare om culegea, în medie, cel puţin 30 de kilograme pe zi, pentru fiecare kilogram primind doi lei. Atunci când s-a început treaba la fabrică, în anul 2010, 300 de familii din Saschiz au fost implicate în culesul florilor de soc, însemnând 825 de oameni. Numărul sezonierilor a crescut la 1.073, în 2011. Cât priveşte personalul fabricii, s-a pornit cu doi muncitori, în 2010, angajaţi pe baza Cărţii de Muncă, pentru ca anul trecut să fie opt. Salariul unui angajat permanent este de 912 lei – bani în mână.
Siropul de salcâm în elita mărfurilor din Londra
Activitatea s-a extins şi spre fructe, pentru gemuri şi siropuri. Lumea de pe-aici are din nou prilej să câştige bani – câte doi lei pe kilogramul de prune sau câte opt lei pentru un kilogram de zmeură. Sunt doar două exemple. Prima cisternă cu sirop de soc, de 19.000 de litri, a plecat spre Marea Britanie în 2010. Au urmat două cisterne, în 2011. Concentratul este prelucrat apoi la o fabrică din Anglia, pentru a fi transformat în sucuri. Pentru acest an se preconizează că materia primă va fi adusă şi din alte sate, de data asta din judeţul Sibiu, pe lângă deja „vechii” sezonieri ai fabricii. Tocmai pentru că englezii aşteaptă de la noi, în 2013, patru cisterne cu sirop de soc. Dar între timp a venit o propunere din partea românilor – siropul de salcâm. Astfel că în 2011 au plecat primii 240 de litri de concentrat. Succesul a fost garantat. Ca urmare, suntem de pe acum anunţaţi de Jim Turnbull, în februarie 2013 sucul şi siropul din flori de salcâm vor fi lansate oficial pe piaţa britanică, în cadrul lanţului de magazine „Waitrose”, acolo unde sunt promovate numai produsele de înaltă calitate.
Marfă românească promovată de prinţul Charles
Problema e că pe piaţa din Marea Britanie nu intri uşor. Englezii, spune Ioana Mihai, sunt conservatori, ei consumând cu precădere produsele pe care le cunosc de o viaţă. Fabrica britanică din Saschiz trimite în Anglia borcane cu gemuri, dar şi cu miere de albine. Totul e ambalat la noi. Şi mierea are povestea ei, pentru că este furnizată de cineva anume – familia Pandrea din satul Criţ. Anul trecut, au fost trimise la Londra 1.000 de borcane cu gem de caise şi tot 1.000 de borcane cu miere polifloră. Ei bine, stând pe raft alături de borcanele cu produse similare englezeşti, marfa din România s-a vândut mult mai bine. Dar oare cum e posibil? Simplu – pentru că în mijlocul borcanelor noastre a fost aşezată o fotografie cu moştenitorul Coroanei Britanice, prinţul Charles. Ce face oficialul? Nimic altceva, decât că ţine un borcan cu gem românesc în mână şi cu o linguriţă savurează produsul. Ce le trebuia englezilor mai mult de atât, ca să aleagă oferta românească?!
Vizita moştenitorului Coroanei Britanice la fabrică
Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai clare în privinţa implicării prinţului Charles în promovarea produselor româneşti pe piaţa britanică, este de menţionat că gemurile şi siropurile obţinute la Saschiz se vând şi în magazinele Casei Regale Britanice. Este vorba despre trei magazine – Highgrove – unul în Londra, altul în apropiere de Capitală şi al treilea pe terenul Castelului de Vară al familiei regale. Pe lângă toate acestea, prinţul Charles a venit, în iunie 2012, la fabrica din Saschiz. Oamenii de aici au povestit că oaspetele a intrat direct în hală, dorind să guste din bunătăţile aflate chiar pe banda de producţie, felicitându-şi conaţionalii pentru investiţia pe care au realizat-o în acest loc.
Pivniţa bunicii
După şase ani petrecuţi în Marea Britanie, până în 2009, lucrând la o fermă de flori, apoi la alta de legume, Ioana Mihai, de loc din Braşov, îşi continuă destinul profesional în Saschiz. Doar întâmplarea face, povesteşte ea, să-l întâlnească pe Jim Turnbull, aflat în căutarea unor specialişti români care să pună în valoare ideea britanică a fabricii de gemuri şi siropuri. „Au început să se schimbe lucrurile. Dacă în urmă cu doi ani erau pe aici tineri care nu concepeau să vină la fabrică, pentru a face gemuri, acum tot ei sunt dispuşi la munca asta. Ne puteam schimba viaţa, dacă vrem”, e convinsă femeia, pe care o poţi întâlni tot timpul în fabrică, pentru că aici locuieşte, într-o cameră special amenajată. De la tradiţionalul mod de păstrate a bucatelor s-a ajuns la brandul „Pivniţa bunicii”, sub care produsele sunt comercializate şi în România. Există în prezent şase magazine în Bucureşti, două în Timiş, tot acolo şi unul online, apoi două magazine în Iaşi, dar şi câte unul în Cluj, Târgu Mureş, Baia Sprie, Braşov, Oradea, un magazin fiind şi în principalul aeroport al României – „Henri Coandă”, de unde puteţi cumpăra produsele din Saschiz. Politica fabricii e de-a face loturi mici, din fiecare sortiment, a căror vânzare este garantată de cererea de pe piaţă. Se ţine legătura cu clienţii, pentru că aceştia pot avea dorinţa unui anumit produs. Şi atunci exact acela va fi preparat. Aşa a fost cu dulceaţa de ardei iute – cerinţa de la Iaşi. „Am preparat 500 de borcane cu dulceaţă de ardei iute, le-am trimis la Iaşi. Toate s-au vândut”, remarcă Ioana. Dacă treceţi prin Saschiz, porţile fabricii sunt deschise. Gustaţi din gemuri şi sucuri. Aşa fac deja turiştii austrieci, englezi, italieni, francezi…
