A venit şi seara de Gală. Deja Cannes-ul s-a mai golit de musafirii călători.
În aşteptarea Palmaresului, se mai cumpără cadouri din magazinele autorizate să folosească sigla Festivalului, se fac plimbări cu catamaranul în fascinanta Insulă Sfânta Margareta, unde se află şi închisoarea de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, comandată lui Vauban, şi unde se spune că ar fi fost încarcerat şi şi-a găsit sfârşitul „Masca de fier”, pare-se, fratele geamăn al monarhului. Tot aici e şi o pădure de eucalipţi, o rezervaţie naturală cu aspect paradisiac şi poteci înşelătoare, cu zeci de trepte …
Dimineaţa, se pot recupera filmele ratate din lipsă de locuri sau suprapuneri. Am intrat la „Polisse” şi la „Copacul vieţii”. Ele vor deschide şi închide seara. (Aşa a fost şi anul trecut cu formidabilul „Oameni şi zei”! ).
La 19.15, există două posibilităţi: Sala Debussy, unde poţi vedea cu presa şi constata comentariile, prin aplauze sau huiduieli, sau la hotel, pe celebru Canal+ , care dă şi Covorul Roşu, aflat pe scări, cele 24 de trepte de neuitat pentru cine le-a urcat pentru un triumf, şi nu ca la americani, o nesfârşită alee…
Din nou, mare lucru nu se poate scoate de la De Niro, i se pune întrebarea de tipul „mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă, ce-i?”. El, în sine, e un spectacol, pe care l-a continuat cu mult har şi pe scenă, unde (s-a făcut, zic eu, n-a fost un act ratat, ceea ce se cheamă) în loc de camarazi (ajutat de Melanie Laurent, deşi mai la îndemână, dacă nu era aranjat, ar fi trebuit să-l ajute cu.. campioni), le-a spus champignons/ ciupercuţe, colegilor de deliberare. Cam departe , dar asta le dă o pâine (o baghetă), în plus, presei!
Şi s-a dat drumul la paradoxuri: Premiul Juriului, pentru franţuzescul „Polisse” al actriţei şi regizoarei, botoasa şi dinţoasa Maiwenn, care a profitat de ocazie să facă un întreg circ, şi, după ce a gâfâit bine, şi-a chemat toată echipa pe scenă. În film, apar pedofili, mame drogate, dar şi taberele de romi, de unde sunt luaţi minorii spre a fi duşi la şcoală şi în adăposturi, după ce copiii sunt exploataţi la cerşetorie. Mărturisesc că mi-a căzut tare greu, când s-a tot pomenit numele României, în acest context nefericit. (Apropo de „Gadjo Dilo” a lui Gadlif, ca să fiu racord, am zărit-o pe Rona Hartner, în sală, cu o pălărie cu nişte enorme flori roz, parcă rămase de la nunta lui Kate şi William).
Scenariul cel mai bun, decis de juriu, a fost declarat al israelianului „Note de subsol”, deşi a avut cronici călduţe (o poveste mai puţin reuşită ca în „Medalia de onoare”, o confuzie între tată şi fiu, pentru un important premiu universitar, acordat unui specialist în Talmud).
Cea mai bună actriţă, Kirsten Dunst din „Melancolia”, mirată şi ea . Şi asta după ce Lars von Trier fusese izgonit de pe Riviera, când, din teribilism, s-a declarat … nazist. E limpede că ar trebui să-şi schimbe doctorul, că tot nu s-a făcut bine, de la „Antihrist” încoace. Şi cât de uimitoare a fost pelicula sa „Europa”!
La actori, nici Ryan Gosling din „Driver” (care i-a adus măcar un premiu regizorului danez Nicolas Winding Refn ) nici lui Michel Piccoli, ci lui Jean Dujardin, cum spuneam un fante de Obor, de fostele Hale pariziene, care joacă remarcabil în mutul alb/negru „Artistul”, dar, care, pe scenă a încercat să intre în pielea lui Roberto Benigni, care a fost la rândul lui malign, cu maimuţăreala de la Oscaruri. Franţuzul a îngenunchiat în faţa Juriului, şi a făcut schimb de bezele cu nevasta!
Şi apoi, din nou ex-aequo, ca la „Un certain regard”, Marele Premiu binemeritat şi de fraţii Dardenne, cu „Puştiul cu bicicleta” (tema băieţilor/ fiilor între 0 şi 19 ani, a fost una repetitivă în ambele secţiuni principale, dar belgienilor le-a ieşit cel mai bine), dar şi de turcul Nuri Bilge Ceylan, cu „A fost odată în Anatolia”, prezentat în ultima seară, de un mister şi o artă greu de egalat, în încercarea de a găsi un cadavru, şi de a afla o poveste cutremurătoare de la un procuror.
Şi, în sfârşit, a venit, iar, sirena Jane Fonda, ca la „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, semnat Cristian Mungiu, şi l-a anunţat pe sălbaticul/timidul Terrence Malick şi al său „Copac al vieţii”, despre cum îşi imaginează, ce-i drept în cadre picturale şi cu muzica magică a lui Alexandre Desplat, Cerul, acolo unde-i casa Domnului, după cum spune mama celor trei băieţi, dintre care unul moare la 19 ani, şi toţi din familie, chiar şi severul Pitt, se întreabă cum de a lăsat Dumnezeu să se întâmple o asemenea grozăvie. Respect şi reproşuri, la un loc, în 2 ore şi 18 minute inegale, care pleacă nu numai cu frunza de palmier din aur Chopard, de 24 de carate, care se spune că valorează vreo 5000 de euro, dar mai ales aduce spectatori în sală şi o recomadare serioasă pentru Oscaruri.
În concluzie, 2011 a avut parte de mult mai multe filme cu şanse la trofeu, cu momente de o intensitate de neuitat, inclusiv neaşteptata întâlnire cu Anouk Aimee, care arată atât de bine şi de distinsă că dă curaj octogenarelor, într-un mediumetraj din 1952, „Le Rideau Cramoisi”, cu nelipsitul prânz aioli provensal la Cetate, la Suquet, cu Bertolucci în deschidere, şi o luăm de la capăt.
Îl aşteptăm, din nou, la Bucureşti pe Thierry Fremaux, cu varianta concisă, dar atât de dorită!
Şi-am încălecat pe-o şa (e un carusel chiar în centrul oraşului), şi-am încheiat Cannes vs Kahn, uite aşa!
P.S. A existat şi un bonus. La Nisa, într-o sală de 9000 de locuri, Nikaia (care înseamnă Nisa în dialect local), un spectacol de scheciuri şi şansonete, ţinut două ore de formidabilul Laurent Gerra, un imitator politic şi nu numai, cu un talent indubitabil şi extrem de rar. Ce şansă să-l poţi vedea cu un public receptiv, şi nu doar la televizor, în emisiunile neasemuitului Michel Drucker. Doar că totul s-a sfârşit în miez de noapte, şi n-a fost ca la Berlin, plin de taxiuri la scară. Noroc cu o maşină a poliţiei, un panier a salade- o dubă cu nişte jandarmi foarte săritori, care mi-au chemat unul prin walkie-talkie. Mai ceva ca la cinema. M-au salvat! Merci!
VA URMA ?
Să sperăm, la anul! Deja Hotelul Etap face rezervări şi camera s-a mai scumpit un pic. Dar cine ştie? Poate că berea rămâne prietenul cinefilului. Până şi Regina Angliei, în călătoria istorică, în Irlanda, s-a lăsat tentată de licoarea brună!
Din capitala filmului: Cannes, cu sprijinul sponsorului Silva Dark,
Irina-Margareta Nistor
