Uniunea Europeană se confruntă cu o criză acută în nucleul său economic, format din cele 16 ţări care folosesc moneda unică. Pieţele şi-au pierdut credinţa că economiile din zona euro vor converge într-o zi datorită disciplinei monedei unice, care le neagă „rătăciţilor” necompetitivi soluţia devalorizării, notează publicaţia The Economist, citată de Agerpres.
Dezbaterea despre cum să se salveze moneda unică europeană de la dezintegrare este blocată, deoarece puterile dominante din zona euro, Franţa şi Germania, sunt de acord asupra necesităţii unei mai mari armonizări în cadrul ei, însă au păreri diferite despre ce trebuie armonizat,
Germania crede că euro trebuie salvat prin norme mai stricte privind împrumuturile, cheltuielile şi competitivitatea, susţinute de sancţiuni cvasi-automate pentru guvernele care se abat. Acestea ar putea include ameninţări cu îngheţarea fondurilor UE pentru regiunile mai sărace şi pentru mega-proiecte şi chiar suspendarea drepturilor de vot ale unei ţări în consiliile ministeriale.
Tabăra „sudică”, condusă de Franţa, vrea ceva diferit: „guvernanţă economică europeană” în cadrul unui nucleu interior de membri din zona euro. Tradus, înseamnă că politicienii se amestecă în politica monetară şi un sistem de redistribuire de la membrii mai bogaţi la cei mai săraci, via împrumuturi mai ieftine pentru guverne, prin eurobonduri comune sau pur şi simplu transferuri fiscale.
Este prea devreme însă să scoţi din joc UE. Rămâne cel mai mare bloc comercial din lume. Proiectul european este deosebit de liberal: construit în jurul unei pieţe unice a 27 de ţări bogate şi sărace, frontierele interne sunt mult mai permeabile pentru mărfuri, capital şi forţă de muncă decât oricare zonă comercială comparabilă. Este o încercare ambiţioasă de a diminua cele mai ascuţite tăişuri ale globalizării şi a face capitalismul benign.
Problema este că „modelul social european” a devenit, de prea multe ori, sinonim pentru un mod foarte costisitor de a opera, şi un scop în sine.
Europa are nevoie disperată de idei bune şi de leadership. Prea mulţi lideri din UE au încercat să obţină acordul alegătorilor pentru a salva verigi slabe, precum Grecia, invocând neclar conspiraţii „anglo-saxone” pentru a distruge euro şi prezentând mecanismele de salvare ca o modalitate de a impune voinţa statului asupra „speculanţilor”.
Două scenarii pot fi în mod plauzibil schiţate pentru Europa în viitorul apropiat: unul surprinzător de pozitiv, celălalt mai negativ.
Scenariul pozitiv începe cu faptul că lucrurile ar putea sta mult mai rău. S-a dovedit că protecţionismului preşedintelui Sarkozy a fost în cea mai mare parte virtual. Firmele auto franceze continuă să proiecteze automobile acasă, în timp ce le construiesc cu costuri mai reduse în Slovenia, România sau Cehia. Temutele valuri de proteste civile nu au venit. Din Grecia până în Spania sau Irlanda, protestele şi grevele au fost până acum de mai mică amploare decât s-a aşteptat şi dominate de lucrătorii din sectorul public care au de protejat neobişnuit de sigure locuri de muncă.
Moneda unică a fost întotdeauna destinată să conducă reformele structurale, în contextul în care ţări odată risipitoare au fost forţate de reguli, iar colegii lor să trăiască în limita mijloacelor deţinute.
Guvernele europene s-au cicălit reciproc să realizeze reforme structurale ani de zile, fără prea mare succes. Aşa cum a spus Jean-Claude Juncker, premierul Luxemburgului, în mod memorabil: „Ştim cu toţii ce să facem, dar nu ştim cum să fim realeşi odată ce-am făcut acele lucruri.”
Acum a face ce trebuie este o chestiune de supravieţuire. Dosare mult timp blocate sunt în sfârşit puse în mişcare. La 1 iulie, Comisia Europeană a anunţat planuri privind brevetele valabile în toate cele 27 de ţări membre – o cerere-cheie a lumii afacerilor europene – după ani de întârzieri provocate de Spania şi Italia legat de statutul limbilor lor.
La summitul UE din iunie, un Zapatero mai realist a afirmat: „Nu există nimic mai bun decât transparenţa pentru a demonstra solvabilitatea.”
În mod crucial, alegătorii par să fi avut mai puţine obiecţii decât se temeau politicienii şi văd, de asemenea, necesitatea unor reforme structurale. Datorită focalizării asupra prăbuşirii finanţelor publice, bomba demografică cu ceas este acum o parte comună a dezbaterii publice europene. Guvernele britanic şi olandez au fost în măsură să propună pensionarea la 67 sau chiar 70 de ani, fără proteste furioase. Chiar şi în Franţa, puţini contestă că sistemul actual de pensii de stat se confruntă cu insolvabilitatea.
Optimiştii au motive de speranţă că o reducere a cheltuielilor publice va duce la unele reforme structurale, implicit. Desperate să opereze reduceri rapide, guvernele au început cu sectorul pe care îl controlează direct, salariile bugetarilor şi cheltuielile guvernamentale de funcţionare.
Totuşi, toate aceste elemente nu conduc neapărat la un final fericit pentru Europa. Politicile de austeritate de astăzi sunt riscante şi pot umfla şomajul pe termen scurt şi mediu. Politicienii se tem de un şomaj ridicat, care poate mulge cele mai dure guverne.
La nivel uman, interese complexe pot submina reforma. De exemplu, generaţia pierdură de tineri şomeri din Spania.
Lucrătorii din sectorul public, în special, pot apărea drept insideri privilegiaţi. Dar reducerile îi vor face pe mulţi să se simtă victime. Lucrătorii de stat europeni sunt deseori prost plătiţi, au salarii mici şi în mod conştient acceptă să se plafoneze în schimbul siguranţei locului de muncă.
Înalţi funcţionari de la Bruxelles spun că trebuie să se convingă alegătorii că modelul european al graniţelor deschise este în interesul cetăţeanului de rând. UE trebuie să elaboreze regulamente care să stopeze abuzurile, în special în sectorul financiar, în caz contrar se va asista la creşterea protecţionismului şi populismului. Discuţia despre a oferi Europei o „economie socială” înseamnă însă „capitalism iubitor”. Dar acesta are însă meteahna de a se transforma în capitalism de cumetrie.
Corporatismul este o ameninţare mult mai mare. La Bruxelles, autorităţile de reglementare în domeniul concurenţei se confruntă cu un lobby intens din partea unor oameni de afaceri, industriaşi şi multe guverne care cer ca normele de asistenţă şi fuziune să fie facilitate pentru a ajuta europenii să facă faţă concurenţei globale. Un astfel de lobby pune în lumină o dispută profundă despre ceea ce reprezintă UE astăzi.
Pentru liberalii pieţei libere, dimensiunea şi diversitatea UE sunt în sine un avantaj. Prin integrarea ţărilor din Est, cu costuri mai scăzute ale muncii şi lucrători care sunt mult mai mobili decât verii lor din Vest, UE a adus globalizarea în interiorul frontierelor proprii. Pentru liberalii economici, flexibilitatea şi dinamismul oferă cea mai bună şansă de supravieţuire a Europei.
Pentru cealaltă tabără – stânga europeană şi aproape întreaga clasă politică franceză – globalizarea trebuie ţinută la distanţă, sau cel puţin să i se reducă puterea. UE, cu 500 de milioane de cetăţeni, este destul de mare pentru a afirma supremaţia voinţei politice asupra forţelor de piaţă. Pentru astfel de politicieni, diversitatea europeană este o problemă, deoarece subminează cele mai scumpe modele sociale. O astfel de concurenţă trebuie să fie combătută cu restricţii privind migraţia forţei de muncă din Europa de Est, subvenţii pentru producţia din ţările bogate şi multă armonizare, inclusiv visul vechi al stângii de a avea un salariu minim european.
Care sunt soluţiile politice propuse de liderii din UE? Deşi Franţa şi Germania nu sunt de acord asupra problemei vitale a guvernanţei zonei euro, ar fi greşit să se presupună că vor continua aşa pe veci. În cele din urmă vor trebui să găsească un compromis.
Presiunea Germaniei pentru disciplină strictă este esenţială pentru consumul public. În privat, înalţi oficiali ai UE recunosc că a vorbi de sancţiuni este un nonsens. Franţa şi Germania nu vor accepta niciodată să fie sancţionate sau să li se refuze un vot. Democraţiile fragile din Est ar reacţiona oribil la pierderea drepturilor lor de vot, subminând munca UE de a le face mai democratice. Îngheţarea fondurilor UE pentru mega-proiecte este la fel de nefuncţională. Astfel de proiecte sunt de multe ori transfrontaliere, pedepsind o ţară va suferi şi alta.
Cum va reuşi Europa să-şi salveze moneda unică? Pe dibuite probabil, crede The Economist. Vor exista fonduri de salvare pentru membrii slabi din zona euro, greu de anulat, şi discuţii semi-formale în rândul guvernelor statelor membre despre planurile lor bugetare.
Vai fi suficient acest lucru? O UE deschisă, flexibilă şi competitivă oferă europenilor cea mai bună şansă de a înfrunta globalizarea. Dar aceasta nu este singura ofertă a UE: o uniune corporatistă, confortabilă, populistă sună foarte plauzibil pentru alegătorii îmbătrâniţi şi îngrijoraţi ai Europei. Se prefigurează opţiuni majore.
