La meteo se anunţă vreme ploioasă în weekend. Practicanţii de Parkour din Bucureşti sunt indecişi dacă să se adune sau nu pentru antrenamente. Pe la 10 dimineaţa primesc însă un telefon. Era Dan Dinu, unul dintre cei mai vechi practicanţi de Parkour din Bucureşti şi un membru activ al comunităţii traceurs.ro.
– Să te îmbraci lejer! Trening şi adidaşi. La 14.00 în faţă la Patriarhie.
– Aaaa, okkkkey! Blugii nu sunt buni?, răspund eu oarecum încurcată.
Cuvântul „trening” a sunat atât de ciudat. M-am repezit la dulapul cu haine. Nici nu mai ştiam în ce sertar mi-am abandonat ţinuta sportivă.
Saltul maimuţei şi mişcarea leneşului
Îi recunosc imediat pe traceuri după mişcările acrobatice pe care le fac. Am ajuns numai bine. Încălzirea abia începuse.
– Îţi mai aduci aminte mişcările de la orele de sport din şcoală?, mă chestionează Dan.
Încălzim întâi gâtul, apoi umerii, braţele, spatele, picioarele. Stăm pe vărfuri, ne ghemuim, simţim tensiunea peste tot în încheieturi. Câţiva traceuri continuă cu exerciţii caliestenice (n.r. cu greutatea corpului): flotări, ridicări, tracţiuni. După etapa de încălzire urmează cea de condiţionare, apoi acrobaţiile – sărit peste ziduri, aterizări şi în cele din urmă traseul. Căci acesta este scopul final, să parcurgi un traseu din punctul A în punctual B, cât mai rapid, cât mai efficient, cu cât mai puţină risipă de energie. Şi fără accidentări. „Un traseu bun de Parkour îmbină cel puţin cinci mişcări”, explică Didi, una dintre fetele care au venit astăzi la antrenamente. Cele mai cunoscute mişcări sunt monkey, dash, reverse, cong, lazy. Prima mişcare presupune ca atunci când sari să-ţi sprijini mâinile de obstacol şi să-ţi treci picioarele în faţă printre ele. Ultima, numită şi mişcarea leneşului, implică o săritură de la doi metri înălţime, Căderea se încetineşte cu ajutorul mâinilor. Mişcările astea seamănă foarte mult cu ce vezi prin filme în timpul unor urmăriri spectaculoase.
Te mişti ca în copilărie
Traceurii pot străbate kilometri întregi prin oraş, depăşind orice obstacol. Sar peste garduri, fac salturi, se rostogolesc peste bănci, se caţără, doar să ajungă mai repede la destinaţie. Sunt gimnaşti urbani, care dincolo de elementele de acrobaţie au în spate o filosofie, lăsată moştenire de David Bell, un fost pompier francez. „Être fort pour être utile” (a fi puternic pentru a fi util)”, intervine Cristi Glovaschi, un alt membru vechi al comunităţii traceurilor bucureşteni. Ce înseamnă asta? Că există o legătură puternică între minte şi trup, iar prin sportul numit Parkour nu îţi dezvolţi doar corpul, ci mai ales mintea, fiindcă presupune multe exerciţii de concentrare. Cu o minte tare şi puternică, cu siguranţă vei fi de folos altora, mai ales în vremuri de restrişte. „Suntem ca nişte soldaţi care se antrenează fără să fie război. Nu este un sport de forţă, ci de tehnică. În momentul în care vezi ce poţi să faci cu corpul tău, ajungi să-ţi depăşeşti temerile. Eu, de exemplu, aveam frică de înălţime. Acum pot să stau pe bara aia cât vrei tu”, îmi spune Dan, apoi mă ia de-o parte şi îmi arată cel mai simplu exerciţiu de condiţionare. Statul pe bară. Nu îmi iese din prima, dar ţin minte că în copilărie puteam să fac asta atât de uşor.
Despre asta este vorba, punctează mai târziu, Cristi. „În copilărie nu există teama de a cădea sau de a fi ridicol. Copiii fac orice mişcare natural”, mă încurjaează el.
Şi aşa este. Dacă te concentrezi cinci minute, poţi să stai în echilibru pe bară şi să te simţi, chiar şi pentru câteva secunde, ca şi cum întreg oraşul e la picioarele tale. E amuzant, dar până la urmă cad. Cristi mă prinde la timp. E şi antrenor de Parkour, iar eforturile sale în acest sport încep să fie uşor-uşor răsplătite. Anul acesta va merge la Miami, unde va participa la un concurs de acrobaţii, anul trecut a filmat în mai multe reclame.
Comunitate cu 2000 de membri
Parkour a devenit cunoscut ca sport datorită unei reclame pe care David Bell a făcut-o pentru postul de televiziune BBC. Este vorba despre „Rush Hours”. Pe scurt, David evită traficul de pe străzi, sărind de pe un acoperiş pe altul până ajunge acasă, unde se pune în canapea şi dă drumul televizorului fix pe BBC One. Au mai fost documentare care au propulsat acest sport, cele mai cunoscute fiind „Jump London” şi „Jump Britain”.În România, Parkour a ajuns în 2004, iar astăzi comunitatea traceurilor numără aproape 2000 de membri, dintre care 400 sunt în Bucureşti.
Majoritatea traceurilor români s-au antrenat singuri după ce au văzut clipuri pe internet. Apoi s-au format mici comunităţi în mai multe oraşe din ţară, iar cele mai închegate grupuri sunt la Constanţa, Bucureşti, Timişoara, Cluj, Oradea, Braşov. „Şi eu m-am apucat de acest sport tot în urma unui documentar. Mi-am luat micile mele notiţe mentale şi a doua zi m-am dus în parcul Politehnicii să exersez. Acolo au venit la mine nişte băieţi şi m-au întrebat direct: «Nu te supăra, tu încerci să faci Parkour?»”, îşi aminteşte Dan. Astfel şi-a găsit primii parteneri de antrenamente, dar între timp ei s-au lăsat de Parkour. De altfel, mulţi renunţă. Riscul să te accidentezi este destul de mare, plus că eşti nevoit să faci singur multe antrenamente. „Am continuat acest sport pentru că mă completează. E coordonare, e concentrare, e tehnică. Iar mental vorbind, cu stima de sine la pământ să fii şi tot te ridică. Când înveţi să depăşeşti obstacole, te simţi mai puternic”, spune Dan.
De un singur lucru îi pare rău. Că Bucureştiul nu e atât de ofertant în locuri de antrenament precum alte oraşe europene şi că uneori mai primesc amenzi de la poliţiştii care nu înţeleg ce fac ei. Antrenamentele traceurilor includ elemente de amenajare urbană, precum balustrade, copaci, trepte, clădiri. „În Londra ai zid, zid, cub, gărduleţ, bare, copaci, în Barcelona la fel. Bucureştiul e mai sărăcăcios din punct de vedere arhitectural, dar mai găsim câteva locuri bune pentru practică”, povesteşte Dan. Pe tinerii traceuri îi găsiţi aproape la fiecare sfărşit de săptămână în faţă la Patriarhie, în Parcul Tineretului, Titan sau în Complexul Studenţesc Floreasca. Ţinuta să fie lejeră, moralul sus. Picioarele vor fi pline de vânătăi.
ISTORIC
Cum a apărut Parkour
Istoria parkour-ului este legată de „parcour du combattant”, cunoscutul traseu cu obstacole pe care trebuie să-l parcurgă soldaţii în armată. Acest traseu al luptătorului a fost creat de armata franceză după învăţăturile lui Georges Hebert. Acesta a fost influenţat de capacităţile fizice uimitoare ale populaţiei indigene din Africa şi, ulterior, a propus implementarea unui sistem de antrenamente care să îmbine curajul şi altruismul cu performanţele fizice. Modelul său a rămas cunoscut drept metoda naturală, caracterizată de naturaleţe în mişcări. Mare parte din antrenamentele propuse de Hebert, cum ar fi: alergarea, mersul în patru labe, căţărarea sau menţinerea balansului se regăsesc şi azi în parkour. Parkour-ul a apărut prin anii 80 sub influenţa francezului David Belle. Inspirat de tatăl său, Raymond Belle, un pompier militar desăvârşit, care a dus mai departe învăţăturile lui Hebert, David a introdus mişcările din traseul cu obstacole al soldaţilor în viaţa de zi cu zi.
Filosofia
Scopul principal al parkour-ului este de a te deplasa într-un mod cât mai eficient între un punct A şi un punct B, cu toate că pentru cei mai mulţi traceuri, cum se numesc practicanţii acestei discipline, este mai mult de atât. Învingerea unor temeri, dezvoltarea abilităţilor fizice sau chiar descoperirea spaţiului din jur într-o manieră care aminteşte de copilărie, sunt doar câteva din motivele care îi fac pe unii traceuri să practice parkour-ul.
