Serialul "Romaniei libere" dedicat prestatiei diplomatice romanesti fata de URSS/Rusia intre 1945 si 2007 continua cu opiniile academicianului Mircea Malita, o voce autorizata in domeniul relatiilor internationale. Departe de a fi epuizat un atat de generos subiect, cateva concluzii leaga opiniile exprimate in cele sapte episoade:
– istoricul acestor relatii pana in 1990 ramane valoros ca lectie de diplomatie;
– situatia de dupa 1990 este calificata, invariabil, ca fiind cel putin eronata, prin ignorarea unui plan coerent si a unei strategii fundamentate spre intreaga zona a fostei Uniuni Sovietice.
Aceasta dovedeste ignorarea celor mai importante resurse energetice pentru deceniile viitoare, resurse aflate in Rusia si statele succesoare URSS, printr-o politica extrem de paguboasa, bazata pe motivatii total depasite. Occidentul si Uniunea Europeana au depasit rapid aceasta mentalitate, avand relatii de perspectiva si de mare anvergura cu Federatia Rusa.
Intrebarea ce se pune cu obstinatie din aceasta dezbatere este: cand se vor trezi la realitate si pragmatism decizionalii romani?
Mircea Malita a preferat sa raspunda intrebarilor noastre, grupandu-le pragmatic, 1-2, 3-4, iar la ultima a facut trimitere, pour les connaiseurs, la propria bibliografie. Astfel, au rezultat doua grupaje coerente de raspuns.
1. Cum calificati diplomatia romaneasca fata de URSS/Rusia in cele trei etape specifice ale ei: 1945-1964, 1964-1989, 1990-2007, nu doar prin simple notari "de la 1 la 10", ci prin argumentele concrete ale actiunilor diplomatice?
2. Prin ce s-a caracterizat politica externa fata de URSS inainte de decembrie 1989?
Sunt mai mult de trei etape care definesc politica externa si relatiile cu URSS pana in 1989.
Anii 1945-1952 sunt anii care intra in categoria binecunoscuta a tarilor invinse, ocupate si transformate in anexe ce poarta in literatura relatiilor internationale numele de tutele, colonii, protectorate, in care una dintre grijile cele mai acute ale puterii hegemonice era controlul absolut al politicii externe. In 1952, Ana Pauker este demisa din postul de ministru de Externe si scoasa din jocul puterii.
A fost primul pas de consolidare a "partidei nationale" din partid si pierderea de teren a functionarilor internationali de la Moscova. Figura in strategia centrului stalinist sa mentina in tarile aflate sub hegemonia sa si in sfera sa proprie competitori care se dusmanesc, pentru a le masura loialitatea si capacitatea de a tine sub control situatia interna.
Primele semne de "rebeliune" diplomatica
Anii 1952-1962. In 1953 moare Stalin, in 1957 dispare din peisajul politic romanesc alt pion al Moscovei, Chisinevschi, iar in 1958 trupele sovietice parasesc teritoriul Romaniei si, o data cu ele, consilierii sovietici aflati in toate institutiile (pana si la Biblioteca Academiei, o vreme). Se inregistreaza totusi incercarea, in anii dificili ’50 de a afirma o personalitate proprie, inregistrata de Gheorghiu-Dej si echipa sa. A fost formulata propunerea unei zone denuclearizate in Balcani, intrarea in ONU si in organismele internationale (Conferinta UNESCO de la Montevideo, 1954) si au aparut purtatori de cuvant ca Athanase Joja, primul ambasador al Romaniei la ONU, care iesea din tipologia marxistilor de profesie. Functiona totusi pentru diplomatii romani urmatoarea instructiune: "Consultati-va prietenii!" sau "Sfatuiti-va cu ambasadorul sovietic!". Intr-o zi, la ONU, intr-o conversatie cu ambasadorul francez, Joja discuta cu acesta posibilitatea crearii unui "grup latin" la ONU (1957). Desi schimbul de idei fusese personal si neoficial, Moscova afla si il intreaba Ministerul de Externe roman: ce este cu aceasta initiativa? La misiunea permanenta sosesc intrebari ingrijorate. Pana la urma, chestiunea se musamalizeaza.
Anii 1962-1972 reprezinta perioada in care Romania a intrat in literatura politica vestica sub numele de "cazul romanesc", "experimentul romanesc", "situatia specifica a Romaniei".
Proiectul prin care s-a obtinut in politica externa a Romaniei aceasta pozitie, cu aprecierile de rigoare, era relativ simplu. Era incercarea de a slabi stransoarea camasii de forta pentru a obtine o libertate mai mare de initiativa si de miscare si, totodata, slabirea pana la negarea totala a obligatiilor ce-i reveneau prin logica si activitatea blocului. Erau folosite circumstantele mai favorabile ale climatului international si angajarea Moscovei in incercari de destindere, fara renuntarea la citarea continua a "blocului sau lagarului socialist". Nimeni nu zambea la ironia ultimei denumiri. Discursul international al Romaniei invoca fara pauza principiile suveranitatii, independentei si neamestecul in treburile interne, adoptate solemn de ONU si reafirmate de sovietici in noua politica a coexistentei celor doua sisteme. Aceasta a condus la faza urmatoare, rezumata in afirmatia "romanii se conduc dupa capul lor si dupa interesele proprii".
Gesturi care au surprins politica mondiala
Deceniul de explicitare si aplicare a acestei idei, stimulata de criza rachetelor din Cuba din 1962, ce i-a uluit pe conducatorii romani la Moscova, a cunoscut numeroase instante de punere in practica a pozitiei romanesti. La inceput, au fost voturile la ONU si in organismele internationale diferite de cele ale blocului. In 1963, primul astfel de vot politic la ONU a fost exprimat pe tema denuclearizarii Americii Latine ("da" Romania, abtinere URSS si ceilalti). In 1964, noua voturi diferite sunt date sprijinirii revendicarilor tarilor in curs de dezvoltare. in 1965 Romania sustine si obtine la ONU o rezolutie privind cooperarea intre tarile europene, avand drept autori o triada de tari din alianta estica, vestica si neutri. In 1967, Cornel Manescu, ministrul de Externe al Romaniei, devine presedintele Adunarii Generale a ONU, aducand pentru prima oara un politician al Europei de Rasarit in aceasta pozitie.
Dar aceste evenimente se produceau intr-un cadru diplomatico-juridic teoretic. Existau si actiuni mai putin vizibile (intelegerea secreta Gheorghiu-Dej si Harriman in 1963), ca regimul special acordat Romaniei de SUA, iesit la iveala curand, prin licentele internationale si facilitatile economice acordate. Vizitele lui Ion Gheorghe Maurer la De Gaulle, Johnson (presedintele SUA) si Mao Tze Dun demonstrau libertatea pe care Romania intelegea sa o practice in afirmarea opiniilor proprii. In 1968, trei colocvii europene tinute la ADIRI (n.r. – Asociatia de Drept International si Relatii Internationale) dezbateau viitoarea conferinta europeana, dar putini isi mai amintesc ca litera "C", simbolizand cooperarea in pregatirea CSE (Conferinta de Securitate Europeana), a fost ceruta cu insistenta de delegatia romana la aceste reuniuni de experti de inalt prestigiu si, in final, conferinta de la Helsinki s-a intitulat CSCE.
Gesturile mari din partea Romaniei care au surprins politica mondiala au fost doua: mentinerea relatiilor diplomatice cu Israelul dupa razboiul din 1967 si stabilirea relatiilor diplomatice cu RFG la un moment in care nici un membru al blocului nu le avea inca. Iar ca suprema demonstratie a independentei de actiune si de desprindere de logica de bloc a rasunat decizia Romaniei de a nu se alatura tarilor din alianta socialista care au invadat sau au sustinut intrarea trupelor sovietice in Praga, pentru a impune o noua conducere a partidului si a ingropa primavara pragheza.
Raceala sovietica, tratata
cu retete culturale
Pe masura desfasurarii acestui scenariu, nemultumirea URSS fata de comportamentul Romaniei crestea, iar raceala se manifesta atat in reuniunile blocului, cat si pe terenul relatiilor practice. Se stia la Bucuresti ca politica externa romana nu face placere (putin spus!) sovieticilor. Dar o intreaga tactica pentru relatiile cu URSS fusese elaborata in amanunt. Se stia ca la o balanta instabila se umbla cu finete si grija. Diplomatii romanii erau instruiti ca fiecare initiativa care ar putea duce la pozitii diferite pe plan international sa fie prezentata mai intai sovieticilor, ca o propunere de pozitie comuna, intrucat analiza noastra arata ca ar fi mai potrivita pentru toate tarile socialiste. Apoi, sa dezvolte aceasta teza si sa incerce negocieri pentru armonizarea pozitiilor. Daca rezultatul va fi negativ, vom adopta pozitia noastra cu constiinta impacata. Limbajul trebuie sa fie lipsit de ton si de cuvinte neamicale, iar injuriile sau jignirile trebuie excluse cu desavarsire. Trebuie sa se tina seama de sensibilitatea interlocutorului fata de recunoasterea valorii culturii ruse, dar si a rolului de netagaduit in materie de stiinta. Un diplomat roman care isi arata admiratia fata de Tolstoi destindea atmosfera si era invitat la o vizita la casa de la Iasnaia Poliana. Evident, preceptele psihologice nu faceau decat sa completeze o cunoastere profunda a situatiei internationale, a intereselor URSS si a incercarilor de a fi promovate sub titlu colectiv, precum si puterea de a distinge intre ce auzi sau vezi si ceea ce realmente se intampla.
Limitele independentei
In acelasi timp, erau intelese limitele de care sa tina seama o politica cvasi-autonoma. Era perfect cunoscut faptul ca Romania apartinea lagarului condus de URSS in cadrul unei intelegeri majore intre cele doua mari puteri care adoptasera, alaturi de respectarea cu strictete a regulii nerecurgerii sub nici un motiv la armele nucleare, a excluderii razboaielor intre ele si intre aliatii lor, inca un principiu de conduita reciproc respectat: neamestecul unuia in treburile zonei celeilalte. Toate aceste intelegeri erau confidentiale, nescrise si, deci, absente din campul de observatie al istoricilor sau al opiniei publice. Exersarea hegemoniei de superputeri impunea pentru membrii zonei lor un regim stabil, prieten, aliat. Erau revolte sau incercari de eliberare de o parte sau de alta, dar nu poate fi identificat nici un gest de solidaritate din cealalta directie, in afara protestelor verbale, a denuntarilor, a condamnarilor, ceea ce intra in zona acceptata, a confruntarii publicistice si ideologice. Tradarea aliantei se pedepsea insa, de o parte si de alta, prin represiune armata. La Bucuresti se stia prea bine ca invaziile militare sovietice au fost precedate de declaratii favorabile iesirii din Tratatul de la Varsovia. La Budapesta si Praga acest lucru s-a comis deschis, urmat de insulte adresate "puterii asiatice" in presa. Nici un reprezentant roman nu putea face nici cea mai mica aluzie la posibilitatea retragerii tarii din Tratat. Nici cand Moscova comasa trupe la granita Romaniei, in 1968, oricata condamnare era adresata Moscovei si oricata hotarare se manifesta in apararea tarii la amenintarile externe, Tratatul nu era mentionat.
Mentionez ca diplomatii erau formati nu la o scoala de partid, ci la cursuri universitare la Universitatea din Bucuresti, cu o egida partiala a Ministerului de Externe, care avea sa ii foloseasca. Incercarea de profesionalizare a meseriei a fost prost privita la sectiile Comitetului Central, care a castigat litigiul, mutand, dupa cinci ani de functionare, pregatirea diplomatilor la "stefan Gheorghiu". z (Va urma)
Biografie
Mircea Malita, nascut pe 20 februarie 1927, la Oradea, este o personalitate complexa,in care educatia matematica s-a combinat cu instruirea diplomatica si filosofica.
A publicat studii remarcabile de matematica si filosofie traduse in 11 limbi si a fost in anii ‘70 un promotor al introducerii calculatoarelor in cercetarea uzuala. A lucrat in conducerea Ministerului Afacerilor Externe intre 1962 si 1970, apoi a fost ministru al Educatiei, cofondator al Centrului Cultural European (1991) si membru al Academiei Romane.
A fost director al Bibliotecii Academiei (1950-1955), ambasador al Romaniei in Elvetia (1980-1982), apoi in SUA (pana in 1985), unde a fost si director al Bibliotecii romane din New York.
Lucrari publicate: "Matematica organizarii" (1971, aparuta in engleza in 1974), "Modele matematice ale sistemului educational" (1972), "Diplomatia. scoli si institutii" (1970), "Teoria si practica negocierilor" (1972), "Aurul cenusiu" (3 volume), "No limits to learning. Bridging the Human Gap" (1979) etc.
