» Serialul dedicat prestatiei diplomatice romanesti in relatia cu Federatia Rusa si spatiul ex-sovietic continua cu opiniile lui Adrian Severin, membru al Comisiei pentru politica externa si fost ministru de Externe al Romaniei in perioada 1996-1997.
In 2007, Adrian Severin a fost seful delegatiei de europarlamentari ai Partidului Social-Democrat in Parlamentul European.
» Cum calificati diplomatia romaneasca fata de URSS/Rusia in cele trei etape specifice ale ei: 1945-1964; 1964-1989; 1990-2007, nu doar prin simple notari "de la 1 la 10", ci prin argumentele concrete ale actiunilor diplomatice?
R: Ar trebui, desigur, sa ne intrebam daca putem vorbi, intre 1945 si sfarsitul anilor ‘50, de o "diplomatie a statului roman", in autenticul sens al cuvantului. Pentru ca, nu-i asa?, ce diplomatie este aceea desfasurata in conditiile in care trupele sovietice, impreuna cu celebrii consilieri sovietici, se aflau in Romania si dictau toate deciziile, de la cele strategice la cele privind politica de personal din MAE?
As observa faptul ca dupa retragerea trupelor sovietice din Romania, in 1958, a urmat o etapa, in perioada dejista, de detasare graduala de linia sovietica, care a culminat cu Declaratia din aprilie 1964. Trebuie sa fim insa foarte clari: nici un moment conducerea comunista din Romania nu a pus la indoiala prezenta sa in sistemul de putere gestionat de la Moscova, precum au facut vecinii nostri maghiari. De asemenea, nu au existat incercari serioase de a adopta o linie de neutralitate, dupa modelul Iugoslaviei titoiste, de exemplu. Ceausescu, in pofida retoricii sale adesea galagioase, nu a incercat sa puna sub semnul intrebarii sistemul Yalta. Atitudinea lui Ceausescu fata de Primavara de la Praga merita apreciata, insa in acelasi timp nu putem sa nu observam ca retorica anti-ruseasca (antisovietica) a fost initial tolerata, ulterior promovata din considerente de politica interna. In aceste conditii, diplomatia romaneasca, in raporturile ei cu Uniunea Sovietica, a fost caracterizata initial de o subordonare completa, care ulterior s-a redus la o aliniere in chestiunile strategice, utilizata pentru atingerea unor obiective vizand un mai eficient control asupra societatii romanesti.
Prudenta, lipsa de curaj, sanse ratate
Dintotdeauna Romania a stat sub semnul contradictoriu al fricii de dominatie – de catre una dintre marile puteri vecine, fie ea si oficial aliata – si al fricii de izolare, de a ramane singura in fata celor care aveau interese geopolitice in concurs cu interesele sale de securitate. In conditiile ordinii bipolare, romanii si-au gasit – chiar daca mai mult de nevoie decat de placere – securitatea in alianta strategica cu Rusia, dublata de cooperarea tactica cu Occidentul euro-atlantic. Dupa prabusirea acestei ordini, Romania si-a schimbat aliantele strategice trecand in tabara euro-atlantica, dar nu a mai cautat sau nu a mai reusit sa stabileasca un parteneriat tactic compensatoriu si asiguratoriu in vecinatatea sa estica.
Dupa 1989, diplomatia romana se gasea in fata unor noi cerinte in raport cu vecinul de la Est, intr-un context international radical schimbat. Iar daca ar fi sa caracterizez prin cateva cuvinte-cheie perioada 1989-2007, as spune "prudenta" sau chiar "lipsa de curaj, inspiratie si viziune", "asimetrie de resurse", "sanse ratate".
» Prin ce s-a caracterizat politica externa fata de URSS inainte de decembrie 1989?
R: Am conturat deja o parte a raspunsului la aceasta intrebare prin cele spuse anterior. Acum o sa aduc cateva nuante. O prima constatare, de ordin tehnic sa-i spunem, este aceea ca, in perioada postbelica, in Romania a crescut gradul de expertiza diplomatica referitor la problemele sovietice/rusesti, fata de perioada interbelica. Aceasta este partea pozitiva o procesului de reorganizare dupa model sovietic a diplomatiei romanesti. Din pacate insa, nu a fost intotdeauna preluata si maiestria strategica a acesteia, capacitatea de proiectare si planificare. Marea noastra diplomatie a fost in special conjuncturista si reactiva.
Cea mai importanta caracteristica pentru relatiile romano-sovietice din anii ‘80, cu precadere dupa 1985, adica dupa venirea lui Gorbaciov, consider ca a fost atitudinea de fronda. O atare atitudine era inspirata de catre Nicolae Ceausescu. Paradoxul acestei tendinte anti-sovietice este acela ca ea nu avea un sens liberal, ci dimpotriva, stalinist, conservator. Desigur, la Kremlin, comportamentul Romaniei ceausiste nu era problematic atat timp cat nu exista intentia unei rasturnari geopolitice, de tipul celei incercate de maghiari prin revolutia din 1956. Oricum, URSS avea suficiente resurse pentru a controla o potentiala evolutie in acest sens, de la politica economica pana la agentii de influenta. Pentru ca retragerea armatei si a consilierilor sovietici nu a insemnat pierderea influentei in Armata si Securitate. O parte a retelelor au fost prezervata, dupa cum este stiut, si va deveni mai documentat cand se vor deschide arhivele.
Ostilitatea dintre Romania si Rusia
a fost pregatita inca din perioada Ceausescu
La sfarsitul perioadei Ceausescu diplomatia romaneasca dezvoltase, in raport cu Uniunea Sovietica, atitudinea unei cetati asediate. In pofida prezentei romanesti in CAER si Tratatul de la Varsovia, neincrederea reciproca devenise regula. La Moscova atitudinea de iritare era tot mai evidenta, dar in plin conflict bipolar trebuiau pastrate cel putin aparentele, astfel incat nu au existat conflicte diplomatice semnificative generate de sovietici.
In fundal, insa, diplomatii sovietici isi aduceau aminte de tezele leniniste privind caracterul "multinational" al statului roman, pe masura ce de la Bucuresti era repusa, neoficial, problema Tezaurului, a Basarabiei si Bucovinei. Putem astfel conchide ca atitudinea de ostilitate reciproca intre Romania si Rusia a fost pregatita inca din perioada Ceausescu. Destramarea imperiului sovietic nu a facut decat sa aduca la suprafata sentimente care existau mai de mult, dar care nu a putut fi manifestate in contextul logicii bipolare, specifice razboiului rece. Frica de Rusia si frica de Ungaria care au dominat actiunea concreta a diplomatiei romanesti in toata epoca moderna si-au gasit un mediu perfect de dezvoltare in atmosfera national-comunismului ceausist si i-au marcat evolutia mult dupa 1989. Singura incercare majora de schimbare, de iesire dintr-o atare logica traditionala s-a produs in anii 1996-1997, respectiv in timpul mandatului meu la MAE. Pentru importanta unei asemenea transformari, un an a fost, se pare, prea putin spre a-i conferi si durabilitate.
» Aprofundati, va rugam, identificarea problemelor diplomatiei romanesti de dupa 1990 care fac ca efortul de politica externa fata de spatiul ex-sovietic sa fie caracterizat prin notatii ca "ineficient", "plin de prejudecati", "dezinteresat de interesul national"… pana la calificative radicale precum "catastrofal".
R: O prima constatare este aceea ca relatia romano-rusa este etajata pe mai multe paliere: dimensiunea geopolitica, cea psiho-politica sau ideologica, cea economica. Aceste trei paliere ale relatiei romano-ruse sunt interconectate. Uneori au fost convergente, alteori divergente.
In prima parte a anilor ‘90, relatia ruso-romana a fost dominata, fara indoiala, de aspectul geopolitic. Cu o Uniune Sovietica aflata in plin proces de dezagregare, doua subiecte au fost de maxima importanta pe agenda relatiilor bilaterale: 1) cautarea de catre Romania a unui sistem de securitate in care sa se integreze cat mai rapid si 2) problema Basarabiei si potentiala sa unificare cu Romania. Ulterior, dupa ce chestiunea Bucovinei si a platoului continental s-a transferat la Ucraina, subiectul tezaurului si condamnarea Acordului Ribbentrop-Molotov au devenit teme ale contenciosului bilateral romano-rus si l-au dominat o vreme, chiar daca ele sunt fie marginale, fie teoretice. Din pacate, nerezolvarea lor a subminat increderea reciproca, si asa mai mult decat precara.
Adesea s-au intrecut limitele
Din aceasta lista scurta de chestiuni se poate observa faptul ca relatia romano-rusa a avut, in permanenta, o substantiala componenta de politica interna. Mai ales dupa semnarea, inoportuna, cred eu, a Tratatului dintre Romania si URSS in aprilie 1991, orice initiative de normalizare a relatiilor bilaterale puteau fi si au fost considerate ca "pactizari cu dusmanul". O asemenea abordare a determinat si renuntarea intempestiva, in 1996, la semnarea unui tratat politic intre Romania si Federatia Rusa, intr-un moment in care la Moscova exista o disponibilitate mai mare pentru inchiderea dosarelor problematice. Putem astfel defini una din principalele probleme ale relatiilor romano-ruse: excesiva lor ideologizare sau hipertrofierea dimensiunii lor psihologice. Spun "excesiva", si nu "inutila" sau "inadecvata", deoarece, in opinia mea, un stat democratic isi construieste relatiile externe si in functie de caracterul, de natura regimului politic sau a ideologiei dominante ale statului partener. Pentru ca, nu-i asa?, relatiile dintre state nu pot fi reduse la o simpla dimensiune economica sau strict geopolitica, fara nici un fel de criterii valorice, morale.
In relatia romano-rusa, insa, adesea s-au intrecut limitele, definirea rationala a interesului national fiind substituita de criterii emotionale. Din acest punct de vedere spun ca, in opinia mea, relatia romano-rusa pune in evidenta nu atat deficientele unei diplomatii, cat starea unei societati dominate de politica simbolica, in care show-ul se substituie realitatii.
A doua deficienta a diplomatiei romanesti in relatia cu Federatia Rusa este, in opinia mea, oricat ar parea de paradoxal, "occidentalo-centrismul". Simt aici nevoia unei lamuriri: desigur, aderarea la NATO si integrarea in Uniunea Europeana au fost si trebuiau sa fie obiectivele noastre strategice. Insa acest lucru nu trebuia sa afecteze relatia cu Estul, cu Federatia Rusa in principal. Prea putina lume a spus, in Romania, faptul ca apartenenta la NATO si Uniunea Europeana, departe de a constitui un refugiu sigur impotriva Rusiei, poate constitui o extraordinara oportunitate pentru construirea unor punti, pentru debarasarea de frica si normalizarea relatiei cu Kremlinul. Mesajul presedintelui american George Bush din noiembrie 2002 tocmai acesta a fost: Romania nu trebuie sa aiba rolul unui factor de dezbinare intre Occident si Rusia, ci acela de unire. Ea nu trebuie sa sape transee la granita sa orientala, ci sa construiasca punti.
Formarea tinerilor pentru misiuni in Rusia a fost anevoioasa
Acestor explicatii oarecum structurale trebuie sa le adaugam si evolutiile relativ recente, de dupa 2004, in care Romania, ca urmare a declaratiilor dlui Traian Basescu, a dobandit noi trasaturi: imprevizibila si conflictuala. Ne aducem cu totii aminte de faptul ca dl Basescu a vizitat Rusia inca in februarie 2005, anuntand atunci o relansare spectaculoasa a relatiilor bilaterale, pentru ca, ulterior, sa utilizeze o retorica belicoasa la adresa Moscovei, buna poate in politica interna, dar catastrofala pentru interesul national.
Cred ca o a patra deficienta a diplomatiei romane in relatia cu Rusia o constituie deficitul de resurse. In primul rand de resurse materiale, pentru ca Romania este putin cunoscuta in Federatia Rusa, iar noi nu am stiut sa facem demersurile necesare de promovare si, prin aceasta, sa fim mai bine intelesi. si la nivelul corpului diplomatic a fost mult timp resimtita nevoia unei improspatari de garnituri, dar tinerii care sa cunoasca foarte bine limba rusa si sa fie pregatiti pentru misiuni in Rusia s-au format destul de anevoios.
