Oraศul nu mai existฤ pentru ei. Au fugit de civilizaศie. Atingând limite greu de bฤnuit pentru omul modern. Aceasta este povestea soศilor Roxana ศi Alexandru Mฤrgฤrit, din Bucureศti. Au preferat sฤ trฤiascฤ, de câศiva ani încoace, într-un sat de la poalele Munศilor Poiana Ruscฤ, în mijlocul pฤdurii ศi al sฤlbฤticiunilor.
Prima oarฤ am vrut sฤ scriu despre doi oameni, soศ ศi soศie, fugiศi în munศi. Pe urmฤ mi-am dat seama cฤ povestea lor e mai profundฤ. E, în primul rând, una de iubire. Pentru cฤ se cunosc încฤ din liceu. Au fost ศi colegi de bancฤ la un moment dat, la „Spiru Haret”. Asta îmi spun Roxana ศi Alexandru Mฤrgฤrit. Amândoi de aceeaศi vârstฤ – 30 de ani. Am aflat de ei întâmplฤtor. Noroc cu deja „sfântul” Internet! Gฤsisem un site care se numeศte „Valea Curcubeului”. Dar acolo era o precizare importantฤ la capitolul „contact”. Cine vrea sฤ ajungฤ la soศii Mฤrgฤrit trebuie sฤ anunศe prin mail, pentru cฤ semnal de telefon în zona lor nu prea e. Adicฤ trebuie sฤ urci pe un deal ca sฤ vorbeศti la telefon. Mฤ uit pe hartฤ, sฤ vฤd unde e casa lor, în judeศul Hunedoara, în comuna Lunca Cernii de Jos, satul Valea Babii, la poalele Munศilor Poiana Ruscฤ. Le scriu un mail, dau ศi telefonul meu mobil, ศi dupฤ câteva zile mฤ sunฤ Alexandru. Bucuros de oaspeศi, îmi trimite mai târziu un mail cu descrierea traseului, ca sฤ ajung fix la destinaศie.
Elev de ศcoalฤ, ghid pentru un ziarist „rฤtฤcit“
Hunedoara e oraศul din care porneศte drumul spre ศinutul Pฤdurenilor. Mฤ îndrept cฤtre lacul Cinciศ. Pe urmฤ traversez localitฤศile Topliศa, Dฤbâca ศi Haศdฤu. Marea surprizฤ e cฤ drumurile sunt foarte bune! Pânฤ la un punct. Am ajuns în Lunca Cernii de Jos. Pe hartฤ, e capฤt de drum, înaintea munศilor. De aici, conform indicaศiilor din mail, caut un indicator spre satul Negoi. S-a îngustat calea. Are doar o singurฤ bandฤ, asfaltatฤ. Ce te faci dacฤ te întâlneศti cu o maศinฤ care vine din sens opus? Asta cred cฤ e ultima problemฤ prin pustiul care mฤ înconjoarฤ. Am ajuns la Negoi. Trebuie sฤ caut alt indicator, de data asta spre satul Valea Babii. Adio asfalt! Uliศฤ pietruitฤ, la început, apoi tot mai pierdutฤ în iarba cฤlcatฤ de roศile cฤruศelor. Alexandu îmi spusese cฤ ar fi bine sฤ ajung aici când nu plouฤ. Acum burniศeazฤ. Merg cu maศina pe o potecฤ, ba urcând un deal, ba ocolind o vale. „Firul” e înghiศit brusc de pฤdure, în stânga, iar în dreapta de pajiศti. Mฤ aflu la o rฤspântie de drumuri. Alexandru îmi zisese cฤ va trebui sฤ las maศina într-un loc ศi de acolo s-o iau pe jos, cam un kilometru ศi jumฤtate. Pฤmântul musteศte de apฤ. N-ai cum sฤ mai mergi cu maศina. Dar pe unde s-o iau? Când vฤd, de departe, o mogâldeaศฤ. Se tot apropie. Un puศtan de clasa a ศaptea, zice el, dupฤ ce îl cunosc. Era cu ghiozdanul în spate. Mฤ uit la ceas, ora trei dupฤ-amiaza. Venea de la ศcoalฤ. De peste douฤ dealuri. Acesta e traseul lui zilnic, de acasฤ pânฤ la ศcoalฤ. Altfel, puศtiul zdravฤn la trup ศi roศu în obraji. Vreau sฤ ศtiu de bucureศtenii care s-au mutat aici, în Valea Babii. Bฤiatul îi cunoaศte. Aveam sฤ aflu, mai târziu, cฤ Roxana ศi Alexandru sunt un fel de vedete locale. Toatฤ lumea îi cunoaศte. ศi mulศi îศi fac cruce, miraศi, de orฤศenii care s-au avântat prin pustietฤศile astea.
Drum spre pustiu
Foarte „bunฤ” veste îmi dฤ puศtanul! Trebuie s-o iau pe drumul cel rฤu, mai îmbibat cu apฤ. Plouase mult aici cu o searฤ înainte. Copilul îmi face însฤ o micฤ instruire despre cum mergi prin locurile astea. Ceva mai în faศฤ e o turmฤ de oi. Câinii s-ar putea sฤ sarฤ pe mine. Aศa cฤ aศ face bine sฤ mฤ înarmez cu un bฤศ zdravฤn. Când se vor apropia câinii de mine, ameninศฤtori, eu ridic bฤศul în sus. Aศa sฤ-l ศin, mergând. ศi sฤ strig la ei. Câinii vor pฤstra distanศa, mฤ asigurฤ puศtiul. Fac exact aศa cum mi-a spus. Vฤd niศte beศe rezemate de un pom. Aleg unul ศi hai la drum. M-am întâlnit cu turma ศi la dus ศi la întoarcere, am aplicat lecศia puศtiului ศi totul a fost perfect.
Au lฤsat în urmฤ viaศa de „ศaormari“
Acum imaginaศi-vฤ cฤ sunteศi în faศa unui bazin plin cu apฤ, voi nu ศtiศi sฤ înotaศi ศi totuศi vฤ aruncaศi în adâncuri cu cea mai mare plฤcere. ศi mai ales cu o voinศฤ de nezdruncinat. Ei bine, exact aศa au procedat Roxana ศi Alexandru. ศtiศi, genul acela de orฤศeni get-beget, el nฤscut în Bucureศti, ea în Galaศi, mutatฤ în Capitalฤ de la vârsta adolescenศei. Alexandru nu ezitฤ sฤ-ศi aminteascฤ de perioada lor de „ศaormari”. Sฤ se ducฤ la munte? Nci pomenealฤ. N-au fost cu cortul în viaศa lor, n-au fฤcut plimbฤri în naturฤ. Dupฤ liceu, ea a fฤcut Dreptul, el a mers pe specializarea în Limbi Strฤine. Dar iubirea dintre ei a rฤmas statornicฤ. S-au cฤsฤtorit în urmฤ cu ศase ani. Formau un cuplu încฤ din liceu. Ceva totuศi se eroda – sฤnฤtatea. Ea cu niศte probleme femeieศti care riscau sฤ devinฤ ireversibile. El avea deja simptome care îl anunศau cฤ diabetul n-ar fi chiar atât de departe. Bฤrbatul a lucrat ca agent de vânzฤri, apoi la Aeroportul Otopeni. Stresul devenise un duศman care le fฤcea din ce în ce mai mari probleme. Le era greu ศi cu casa. Au locuit ba pe la rude, ba în chirie. „N-am avut niciodatฤ casa noastrฤ”, spune Roxana.
Prima schimbare, alimentarฤ
Au crezut cฤ pot schimba ceva dacฤ renunศฤ sฤ mฤnânce carne. Asta s-a întâmplat cu patru ani în urmฤ. Pe urmฤ au renunศat ศi la tot ce înseamnฤ lactate. Rezumându-se doar la vegetale crude. A fost, îศi aminteศte Alex, o experienศฤ destul de durฤ, în privinศa reacศiei organismului lor. Detoxifierea ศi-a arฤtat roadele pânฤ la urmฤ. Dar tot nu era suficient pentru ei. Rฤmânea nerezolvat faptul cฤ trฤiau în poluarea Bucureศtiului. ศi atunci o cunoศtinศฤ i-a invitat la celฤlalt capฤt al lumii. Nu neapฤrat ca spaศiu, ci mai degrabฤ ca mod de viaศฤ. Exact unde am ajuns ศi eu acum.
Primul contact al orฤศenilor cu muntele
Doi bucureศteni care, în septembrie 2011, „descalecฤ” în Valea Babii, un sat cu cel mult zece familii. Au venit pânฤ aici cu maศina lor, burduศitฤ cu bagaje. ศi-au cumpฤrat, pentru prima oarฤ, un cort. La fel ศi rucsac pentru expediศie. Au vฤzut locurile acestea înconjurate de pฤduri ศi s-au decis imediat. Douฤ nopศi în cort. Asta a fost prima experienศฤ. Noaptea ascultau sunetele pฤdurii. Sฤlbฤticiunile. O vulpe le-a fฤcut prima „vizitฤ”. Roxana îศi aminteศte cât de teamฤ le-a fost de necunoscut, de întuneric, de insecte. „Am venit aici cu foarte multe temeri. Trebuie sฤ locuieศti în acest loc ca sฤ te vindeci de fricฤ”, exclamฤ femeia. Ei nu sunt departe de poveศtile acelea cu oameni care ajung pe o insulฤ pustie ศi încep viaศa de la capฤt. Ce te faci când ai nevoie la toaletฤ? E-hei, ce departe e confortul oraศului! Aici fฤceau o groapฤ micฤ în pฤmânt, apoi acopereau totul.
Cumpฤrarea terenului, birocraticฤ treabฤ
Primul pas, cumpฤrarea terenului. Au dat, zic ei, 2.000 de euro pe 1,2 hectare de teren. Ceva mai sus, pe deal, faศฤ de locul în care stau acum. Nu ศi-au fฤcut încฤ propria casฤ. E încฤ la stadiul de proiect. Tatฤl ei a proiectat-o, fiind arhitect de meserie. Va fi o casฤ cu pereศi dubli, din lemn, la mijloc fiind un material pentru izolaศie termicฤ. Casa se va sprijini pe butuci din lemn, deci nu va sta direct pe pฤmânt. Se gândesc la o grฤdinฤ plinฤ cu legume ศi la un lac. Marea problemฤ a fost cu achiziศionarea terenului, stฤpânit, de generaศii, pe baza chitanศelor de mânฤ sau a bunei înศelegeri între cumpฤrฤtori ศi vânzฤtori. Aศa cฤ orฤศenii care au cumpฤrat acum teren aici au avut de aศteptat doi ani pânฤ când actele au fost puse la punct. Adicฤ cel care deศinea terenul trebuia sฤ dovedeascฤ, în instanศฤ, cฤ pฤmântul e al lui. S-a fฤcut ศi treaba asta. Bucureศtenii au mers la primฤria localฤ, sฤ obศinฤ autorizaศie de construcศie. S-au uitat cei de acolo la ei ca la extratereศtri. Dacฤ întreaga comunฤ are cam 1.000 de familii, cel mult cinci autorizaศii de construcศie s-au dat de-a lungul a zeci de ani. Orฤศenii au toate actele în regulฤ. Aศa cฤ în vara asta se vor apuca de lucru.
„La început, ne ziceau sectanศi“
Greu a fost sฤ gฤseascฤ ศi un meศter în zonฤ, care sฤ lucreze la casฤ. Suntem, cum ziceam, în ศinutul Pฤdurenilor, oameni care pe vremuri trฤiau din exploatarea lemnului. Dar azi sฤ dai cu tunul ศi nu mai gฤseศti pe cineva care ศtie sฤ transforme lemnul în case ori în unelte agricole sau instrumente muzicale. Nici pâine în casฤ nu-ศi mai fac oamenii, ศtiu gazdele mele, care între timp s-au împrietenit cu vecinii lor. „Unii preferฤ ศi iarna, pe nฤmeศi, sฤ se ducฤ peste dealuri, la magazin, sฤ-ศi ia cele de trebuinศa zilnicฤ. Mulศi nu-ศi fac nici mฤcar pâine în casฤ”, adaugฤ femeia. „La început, ne ziceau sectanศi”, râde Alex, orฤศenii având stilul lor alimentar aparte. Pe aici sunt crescฤtori de animale, aศa cฤ hrana are la bazฤ carnea. „Nu ne considerฤm mai deศtepศi decât alศii. E stilul nostru de viaศฤ”, completeazฤ Alexandru.
Autodidacศi în construcศii
Casa în care i-am întâlnit nu este a lor. Le-a pus-o un vecin la dispoziศie. Era o ruinฤ. Au muncit la ea trei luni, în 2012, ca s-o aducฤ la stadiul în care e acum. Pฤtrund în douฤ camere spaศioase. Una pe post de bucฤtฤrie ศi spaศiu pentru oaspeศi, alta în care e dormitorul lor. Au reparat pereศii ศi acoperiศul, Alex a fฤcut dulapurile ศi patul. Cât a fost ศantier, au stat la cort. N-au curent electric. Au instalat un panou solar ศi stocheazฤ energia într-o baterie de maศinฤ, asigurând lumina prin leduri. Nu le trebuie mai mult, pentru cฤ n-au televizor. Au renunศat la el. ศi la multe altele. Au uitat de cafea. Ea, la parfumuri ศi machiaj. Au câศtigat, în schimb, sฤnฤtate. Alex spune cฤ i-au dispฤrut semnele care anunศau diabetul. Roxana se simte excelent, iar examenele medicale pe care le-a fฤcut în ultimii doi ani scot în evidenศฤ acest fapt. De spฤlat, nicio problemฤ. Pârâul trece prin apropierea casei lor. Acolo se scaldฤ vara. La lighean, iarna. La casa lor, când vor sta, se gândesc la un boiler pe lemne. Lumina, tot din energia solarฤ va fi.
Ultima fฤrâmฤ de civilizaศie, laptop-ul
Roxana face tot felul de lucruri de mânฤ, pฤpuศi ศi hฤinuศe pentru copii, vânzându-le pe Internet. Vฤd în dormitorul lor, pe pat, un semn al civilizaศiei, laptop-ul. Existฤ o casฤ, pe deal, care are curent electric. Acolo e sursa de energie pentru calculator. Grฤdina cu legume e ศi aici, în preajma casei închiriate, de care se ocupฤ Alexandru. Au învฤศat ศi farmacia pฤdurii – cimbriศor, coada calului, coada ศoricelului sau brânca ursului. ศi multe alte plante care-ศi pot face bine. „Ne simศim la 30 de ani mai bine ca la 20. Sunt recunoscฤtoare pentru tot ceea ce ni se întâmplฤ”, simt în cuvintele Roxanei fericire. Asta am vฤzut, în cele câteva ore petrecute aici, ศi în ochii lor.
Noii oameni ai munศilor
Terenuri au mai fost cumpฤrate în zonฤ, în ultimul timp, Alex vorbindu-mi despre vecinii sฤi ศi despre o comunitate a orฤศenilor care vor sฤ se întoarcฤ la naturฤ. Poate dacฤ o sฤ mฤ întorc aici, cine ศtie, peste zece ani, voi gฤsi un cฤtun al celor care vor sฤ se descopere pe ei înศiศi. Altfel, statisticile ultimilor ani aratฤ cฤ peste 500.000 de români au adoptat viaศa ruralฤ. E drept însฤ cฤ Roxana ศi Alex vor sฤ rupฤ bariere la care alศii nici mฤcar n-au curaj sฤ se gândeascฤ. Zฤpezi mari, ploi, vânt, aici, în Valea Babii, la 700 de metri altitudine. Dar cei doi tineri vorbesc despre ceva cu mult mai important pentru ei – cât de plฤcut e sฤ mergi în picioarele goale, prin iarba plinฤ de rouฤ, într-o dimineaศฤ de primฤvarฤ.