„România liberă” a fost una dintre ţintele celor care vroiau perestroika în loc de democraţie.
Cuvântul „mineriadă” nu exista în nici o limbă până la primul raid al hoardelor de mineri asupra Bucureştiului. Apoi a fost creat în limba română şi tradus în limbile de circulaţie internaţională pentru a desemna o situaţie paradoxală, în care foştii nomenclaturişti din perioada lui Nicolae Ceauşescu încercau o restauraţie comunistă prin intermediul unor lovituri de forţă, specifice mai degrabă naziştilor. Istoricii au comparat mineriadele lui Ion Iliescu cu „Noaptea de Cristal” a naziştilor lui Adolf Hitler.
Totul a pornit în ziua de 23 ianuarie 1990. Preşedintele interimar al României, Ion Iliescu, a anunţat că Frontul Salvării Naţionale, pe care îl prezentase la început drept doar un guvern tranzitoriu, se va transforma în partid şi va participa la alegerile programate în Duminica Orbului, în primăvara lui 1990. Anunţul a antrenat o serie de proteste. Cunoscuta luptătoare anticomunistă Doina Cornea, figura emblematică a Revoluţiei române din 1989, a demisionat din Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi din fruntea FSN Cluj. A urmat protestul poetei Ana Blandiana. Iar pe data de 28 ianuarie mii de oameni s-au adunat în Bucureşti, în Piaţa Victoriei, în faţa sediului Guvernului, pentru a protesta împotriva deciziei FSN. Mitingul a fost organizat de partidele istorice, PNŢCD şi PNL.
Imediat, Puterea a recurs la mijloacele folosite la comunizarea ţării, în 1945, şi a organizat o contramanifestaţie. Au fost aduşi mii de muncitori, „ca să apere democraţia”. Nu au lipsit instigatorii şi au izbucnit incidente violente. Unii dintre manifestanţi au încercat să intre în sediul Guvernului. În dimineaţa de 29 ianuarie, 5.000 de mineri din Valea Jiului au fost chemaţi la Bucureşti de Ion Iliescu. Lor li s-au adăugat alte mii de muncitori, aduşi de pe platformele industriale din Bucureşti. Opozanţii lui Ion Iliescu au fost agresaţi. Sediul RL a fost devastat, iar minerii i-au împiedicat de tipografi să tipărească ziarul care era cea mai puternică voce prin care se putea exprima Opoziţia democratică. Sediile PNL şi PNŢCD au fost vandalizate. Premierul FSN de atunci al României, Petre Roman, azi membru marcant al PNL, a mers la sediul PNŢCD. El le striga minerilor „S-au demascat! S-au demascat!”. Ulterior, Petre Roman a pretins că a mers ca să-l apere pe liderul Opoziţiei şi al PNŢCD, Corneliu Coposu. Minerii strigau „Moarte intelectualilor” şi „Noi muncim, nu gândim”. Zeci de opozanţi au fost răniţi, iar sute de persoane au fost brutalizate. În acel context, unul dintre ideologii PCR, care a devenit unul dintre acoliţii lui Ion Iliescu, Silviu Brucan, spunea, într-un interviu publicat în The Independent, că în România post-comunistă vor exista doar două clase sociale: oamenii inteligenţi şi oamenii proşti.
Scenariu tras la indigo – mineriada a doua
Scenariul celei de-a doua mineriade pare tras la indigo. În data de 18 februarie, mii de oameni s-au adunat în Piaţa Victoriei, pentru a protesta împotriva Securităţii. Imediat, mitingul a devenit unul anti-FSN. Oamenii scandau „Securiştii-n mină, să avem lumină!” şi „FSN egal PCR!”. La un moment dat, viceprim-ministrul Gelu Voican Voiculescu, cu o armă automată, a sfidat mulţimea. A urmat o busculadă. Armata s-a dat la o parte, iar unii manifestanţi au intrat în sediul Guvernului. Seara, ofiţerii le-au cerut manifestanţilor să plece. La ieşire, un general de armată tria persoanele care ieşeau din clădire. Unele au fost lăsate să plece. Însă 105 persoane au fost arestate. TVR i-a prezentat pe aceşti oameni drept „contrarevoluţionari”, „anarhişti” şi „oameni de la periferia societăţii”. În noaptea de 18/19 februarie, în Bucureşti au mers circa 4.000 de mineri, „ca să apere democraţia!”. Au fost bătute zeci de persoane de către mineri, care s-au întors apoi în Valea Jiului.
Golaniada
Pe acest fond, pe data de 22 aprilie a luat startul cea mai mare demonstraţie anticomunistă de după Revoluţie. Câteva mii de persoane s-au adunat în Piaţa Universităţii. Oamenii cereau amânarea alegerilor, libertate de exprimare şi au declarat Piaţa Universităţii drept „zonă liberă de neocomunism”. Studenţii erau exasperaţi de excesele regimului Iliescu, care, printre altele, a interzis intrarea în ţară a Majestăţii Sale, Regele Mihai I. Ion Iliescu i-a catalogat pe protestatari drept „golani” şi „huligani”. Unul dintre protestatari a scris pe o bucată de hârtie „Golan” şi şi-a prins-o în piept. Gestul a prins şi a fost imitat de mii de persoane. Piaţa Universităţii a devenit simbolul celor care militau pentru democraţie autentică. Însă acest fenomen irita la maximum noua Putere.
Mineriada sângelui – mineriada a treia
Drept urmare, pe data de 13 iunie, forţele de ordine au atacat corturile manifestanţilor. Au sosit şi detaşamente de muncitori de la IMGB, care scandau „IMGB face ordine!” şi „Moarte intelectualilor!”. Pentru a provoca incidente cât mai violente, care să justifice o represiune cât mai dură, ministrul de Interne, Mihai Chiţac, a ordonat poliţiştilor să-şi incendieze autobuzele şi să pună acest lucru pe seama „golanilor”. Au izbucnit flăcările şi au urmat noi confruntări violente. Ion Iliescu a ieşit la televiziunea publică şi a spus „Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului şi Televiziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupări extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită”. Minerii au răspuns apelului prezidenţial. Trei garnituri de tren din Valea Jiului şi una din bazinul Motru au plecat spre Bucureşti. Minerii au fost preluaţi de ofiţeri SRI. Au bătut şi ucis protestatari, pe alţii i-au rănit şi peste 1000 au fost arestaţi ilegal. Sediul RL a fost devastat, la fel ca şi sediile PNŢCD şi PNL. Ziariştii neocomunişti relatau că ar fi fost găsite arme şi valută falsă „la poarta «României libere»”, deşi redacţia RL se afla în Palatul Presei, deci nu exista nici o poartă! Au fost devastate facultăţile Universităţii din Bucureşti şi Institutul de Arhitectură. Au rezultat şase morţi şi 746 de răniţi. Medicii spun că circa 60 de persoane au decedat ca urmare a bătăilor primate. Minerii au fost îmbarcaţi în autobuze şi duşi la complexul Romexpo, unde Iliescu le-a mulţumit pentru „acţiunea vitejească”.
A patra mineriadă
În anul 1991, între Ion Iliescu şi Petre Roman a apărut o luptă pentru putere. Pe 24 septembrie 1991, minerii din Valea Jiului au intrat în grevă şi i-au cerut lui Petre Roman să meargă în Petroşani şi să le mărească salariile. Acesta a refuzat, iar minerii au ajuns în Bucureşti, în Piaţa Victoriei, în 25 septembrie. Acolo, un militar a aruncat o grenadă lacrimogenă în mijlocul minerilor, care erau relativ calmi. Au izbucnit violenţe grave. La data de 26 septembrie, preşedintele Senatului, Alexandru Bârlădeanu, a anunţat demisia lui Petre Roman. Au rezultat patru morţi şi 455 de răniţi.
Mineriada a cincea
Cea de-a cincea mineriadă a izbucnit după ce, în decembrie 1998, ministrul Industriilor, Radu Berceanu, a anunţat închiderea a două mine nerentabile. Minerii au intrat în grevă generală şi i-au cerut premierului Radu Vasile să negocieze cu ei. Din 4 ianuarie, minerii au ieşit în stradă. Jandarmii au fost trimişi să închidă cu baricade Defileul Jiului. Pe 14 ianuarie, 1.000 de mineri au luat cu asalt prima baricadă. În 18 ianuarie, Miron Cozma a pornit în marş spre Bucureşti. Barajele au fost uşor cucerite de mineri, iar în 19 ianuarie, după un şir de confruntări violente, minerii au ieşit din Defileul Jiului. Ministrul de Interne, Gavril Dejeu, a demisionat. Minerilor din Valea Jiului li s-au alăturat contingente din Oltenia şi din Banat. Ei au pornit într-o coloană care includea 70 de autobuze şi 200 de autoturisme. Au urmat noi baraje, iar la Costeşti, 2.000 de jandarmi au înfruntat 20.000 de mineri. Minerii au câştigat bătălia şi au luat prizonieri 1.500 de jandarmi, dar şi pe prefectul de Vâlcea, Nicolae Curcăneanu. Preşedintele Emil Constantinescu a proclamat starea de urgenţă. Premierul Radu Vasile a acceptat să negocieze cu minerii la Mănăstirea Cozia. El a acceptat să renunţe la închiderea minelor şi să nu înceapă urmărirea penală a liderilor minerilor.
Ultima mineriadă
Ultima mineriadă a izbucnit în februarie 1999. Miron Cozma fusese condamnat la 18 ani de închisoare pentru mineriada din 1991. Pe data de 16 februarie, el a îmbarcat 2.500 de mineri în autobuze şi a pornit spre Bucureşti, unde vroia să dea o lovitură de stat. Din nou, minerii au trecut de primele baraje. La Stoeneşti, însă, forţele de ordine i-au înfrânt pe mineri. Miron Cozma, care încerca să fugă, a fost prins. 15 mineri ar fi murit în confruntare, iar alţi 500 au fost arestaţi.
Complicitate
Complicitatea dintre Ion Iliescu şi Miron Cozma a ieşit la iveală atât în timpul mineriadelor din 1999, când liderul PDSR lua apărarea „ortacilor”, cât şi prin faptul că, în ultimele zile de preşedinte, în 2004, Ion Iliescu l-a graţiat pe Miron Cozma. Liderul minerilor încearcă să se afirme acum în politică, cu un program extremist.
Duşmanii democraţiei
Noua putere a încercat, prin aceste mineriade, să împiedice formarea unei democraţii occidentale în România. Ion Iliescu a propus, în schimb, o „democraţie originală”, care nu era decât o formă relativă reformată a comunismului din URSS-ul lui Mihail Gorbaciov.
Vocea Opoziţiei
„România liberă”, care susţinea opţiunile pro-occidentale ale liderilor Opoziţiei, era singura voce puternică din mass-media care promova deschis Casa Regală şi valorile democratice şi s-a confruntat cu ostilitatea fizică a minerilor. Redacţia RL a fost devastată în repetate rânduri.
Decembrie 1989 – Revoluţia Română – RL a fost primul ziar care a deconspirat lovitura de stat şi a criticat confiscarea revoluţiei.
Martie 1990 – Conflictul interetnic din Târgu-Mureş – am radiografiat esenta de complot securistic a incidentului.
1990 – Piaţa Universităţii – Mineriade – ziarul port-drapel al
protestelor şi ţinta nr. 1 a minerilor.
Berevoieşti, campaniile de deconspirare a securiştilor – RL s-a angajat într-o luptă directă cu urmaşul Securităţii şi a fost precursorul CNSAS.
Revenirea Casei Regale pe scena românească – apărarea valorilor Casei Regale într-un moment în care toţi marii actori ai momentului o denigrau.
Marile crahuri financiare – Caritas, Bancorex, Bănci Populare, FNI – RL a avertizat despre neregulile din aceste instituţii financiare.
1996 – Câştigarea alegerilor de către Convenţia Democratică – Sprijinul acordat de RL primei schimbări politice majore după 1945.
Ruptura cu trecutul în timpul conflictului din Kosovo – poziţia cvasi-singulară pentru susţinerea campaniei NATO.
Victoria Opoziţiei la alegerile din 2004 – lupta RL cu dictatura media impusă de PSD.
Aderarea la NATO, aderarea la Uniunea Europeană – avangardismul RL care susţinea chiar din anii 1990 că aceasta este singura cale pentru România.
La aniversarea a 135 de ani de la obţinerea Independenţei şi, totodată, de la înfiinţarea ziarului „România liberă”, redacţia noastră încearcă o retrospectivă asupra evenimentelor care au marcat istoria contemporană. Am ales 10 evenimente care au schimbat faţa României, prezentate în ritmul de unul pe săptămână. Azi, este vorba de episodul marcat de Piaţa Universităţii şi de mineriade. În acei ani, au existat o serie de actori publici care s-au confruntat cu o ostilitate profundă. Aşa ar fi Casa Regală a României, personalităţi precum Ana Blandiana, Doina Cornea ori Corneliu Coposu, precum şi jurnaliştii RL. Episodul Pieţei Universităţii şi al mineriadelor se referă la o bătălie extrem de importantă, în care personajele care au confiscat Revoluţia din 1989 au încercat o adevărată restauraţie, în care perestroika şi glasnost ar fi urmat să ia locul democraţiei şi libertăţii. Una dintre cele mai utile mase de manevră pentru noua Putere, condusă de Ion Iliescu, a fost reprezentată de hoardele de mineri. Aceştia au fost asmuţiţi împotriva opozanţilor lui Ion Iliescu. Mineriadele au adus zeci de morţi, sute de răniţi, mii de arestaţi ilegal şi mii de persoane brutalizate. Sediile PNŢCD, PNL şi RL au fost devastate. România şi-a pierdut credibilitatea la nivel internaţional şi a ajuns să fie izolată. A fost la un pas să treacă prin soarta Iugoslaviei lui Slobodan Miloşevici şi ar fi putut eşua într-o autarhie de genul celei instaurate de Lukaşenko în Belarus.
